Visam că zbor

Linişte. De-oadată cerul a tremurat!
Solul se vedea tot mai aproape, venind,
Orizontul se-nchidea tot mai mult şi mai mult,
Vuietul infernal mă lăsa orb şi surd,
Mă vedeam cum veneam din văzduh prăbuşind
Tot cerul cu mine ca un meteor renegat.

Era dimineaţă, soarele-abia răsărea.
Prima rază era deja in pat lângă mine,
Trezindu-mă uşor c-o mângâiere pe frunte.
Visul se sfarşise brusc, lăsând începute
Idei îndrăzneţe despre puteri divine,
Însă lumina zile le mistuise deja.

Vântul luase foc, conştiinţa-mi topea,
Eram un bolid fără frâne sau roţi.
Cerul refuza să mă lase sa zbor
Aruncându-mă-n jos ca pe ciocanul lui Thor,
Încercând să îmi zică: “Tu să zbori n-ai să poţi!”,
Iar eu refuzam să cred ce-mi spunea.

Visul se repeta insistent zi de zi,
Trezindu-mi dorinta să aflu mai mult,
Să găsesc misterul ce îmi scăpa tot mereu,
Să descifrez mesajul ce-mi trimitea Dumnezeu,
Să înteleg viitorul înaintând în trecut,
Cum se sfinţesc înţelepţii devenind iar copii.

Mă visasem mereu plutind ca un duh,
Neştiind niciodată cum ajunsesem acolo,
Dar gustând din plin ce-mi oferea libertatea
De-a zbura ne-ngrădit, părăsindu-mi cetatea,
Strălucind sus pe boltă ca vestitul Apollo,
Cuprinzând într-o palmă întregul văzduh.

Soarele era sus, privindu-mă blând
Cum închid iarăşi ochii într-o nouă-ncercare
De a trece peste nelămuriri şi confuzii.
Atunci a fost clipa când am ieşit din iluzii
Lăsând în urmă visarea, zburând către soare,
Spărgând cerul şi apoi revenind pe pământ.

O altă idee despre viaţă.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.