EchinoX: Umbre - Partea I

<<Medalion - Umbre - Partea II>>

Umbre - Partea I

Lumina dimineţii devenea din ce în ce mai puternică. Primele raze de soare se strecurau deja prin frunzişul pădurii. Alergase aproape toată noaptea într-un ritm nebunesc, fără nicio clipă de odihnă, având din când în când impresia că şi-a păcălit urmăritorii, însă prezenţa lor revenea de fiecare dată în urma ei. Reuşise să păstreze distanţa şi mulţumea la fiecare pas pentru sutele de ore de antrenamente nemiloase la care fusese supusă încă din copilărie. Îşi simţea fiecare muşchi sfâşiat de efort. Plămânii o ardeau, încercând să ţină pasul cu nevoia tot mai mare de oxigen, storcând fiecare strop de energie din corp. Singurul motiv pentu care acesta încă o mai asculta era voinţa. Se împiedică de o rădăcină, se rostogoli, se redresă şi îşi reluă fuga fără oprire. Simţi şuieratul unei săgeţi trecându-i pe lângă urechea stângă, o alta înfigându-se în trunchiul unui copac din apropiere.

"Nu te opri! Nu te opri şi luptă să rămâi în viaţă!"

Lumina dimineţii o făcea o ţintă din ce în ce mai uşoara şi, neavând cum să ştie dacă ultimele săgeţi erau într-adevăr şi cele din urmă, îşi alegea traseele cu cât mai multe obstacole, folosindu-se de orice întâlnea pentru a le obstrucţiona linia de ochire. Însă pădurea era pe sfârşite. Se putea observa liziera, iar asta înseamna un singur lucru: devenea ţintă sigură. Încercase în câteva rânduri să devieze în lateral, însă fusese forţată de fiecare dată să revină la traseul iniţial, fiind flancată de cei trei urmaritori.

"Nu te mai gândi acum! Păstrează-ţi concentrarea şi fugi! Dacă va fi nevoie, luptă, dar deocamdată fugi!"

O nouă săgeată şuieră şi se înfipse într-un copac, ceva mai în faţă. Trecu pe langa el, ţâşnind prin tufişuri, plină de zgârieturi, cu hainele rupte şi murdare. În clipa în care se pregătea să se întoarcă brusc, decisă să îşi înfrunte urmăritorii, atenţia îi fu atrasă de un nou sunet. Mâna i se desprinse de pe manerul pumnalului, lăsându-l în continuare în teacă.

"Apă!"

Continuă să alerge, evitând încă două săgeţi, urmărind sunetul, din ce în ce mai clar, al unui râu ce curgea la marginea pădurii.

"Râul...? Am ajuns tocmai la râu?"

Mintea începuse din nou să-i funcţioneze, căutând noi soluţii, reanalizând peisajul şi căutând să refacă în minte distanţa parcursă şi direcţia în care se îndrepta.

"Spre răsărit...asta înseamnă că sunt în apropierea Văii Galbene! Canionul!"

Acest nou gând îi reîmprospătă întreaga fiinţă, căpătând un nou avânt. Alerga frenetic, sărind peste rădăcini şi trunchiuri uscate. Se împiedică, se redresă, lovinduse de un stejar bătrân, alergând în continuare cu toată viteza, având un singur gând în minte:

"Canionul! Dacă ajung la canion, am scăpat!"

Sunetul apei se auzea din ce în ce mai puternic, devenind un vuiet. Cei trei erau de asemenea la limita puterilor. Încărcau din mers arbaletele, blestemând în gând acest asasin şi încăpăţânarea lui de a nu renunţa. Ştiau că şansele lor de a-l prinde scădeau brusc, înţelegând la fel de bine semnificaţia tumultului de apă ce se auzea în depărtare. O noua rafală de săgeţi îşi luă zborul, ratându-şi ţinta şi provocând un nou şir de blesteme.

"Am ajuns!"

Pădurea se termina brusc, dezvăluind o cădere liberă de peste opt metri, la baza căreia curgea faimosul Râu al Tunetului. Ajunsă pe marginea falezei, se opri pentru o singură clipă, trăgând adânc aer în piept. O nouă salbă de săgeţi îi şuieră pe lângă urechi şi o durere acută îi fulgeră braţul stâng. Privi scurt peste umăr, având timp să observe cele trei siluete apropiindu-se, două dintre ele încărcând din nou arbaletele. Înjură în gând pentru prostia de a se fi oprit şi plonjă în adâncuri, ignorând săgeata ce-i perforase muşchiul.

Pe marginea prăpastiei, cei trei priveau încruntaţi conturul din apă, ce-şi croia cu greu drum printre valurile puternice ale râului. Lansară ultimele două săgeţi mai mult la noroc, ştiind că de acum urmărirea lor se sfârşise. Malul pe care se aflau era mult prea înalt, pe o porţiune mult prea mare pentru a mai fi în avantajul lor. Chiar dacă ar fi plonjat în urma asasinului, nu puteau şti în ce loc ar fi ieşit acesta la mal, cu atât mai puţin cu cât malul estic era mult mai uşor accesibil, oferind o mulţime de locuri în care se putea ascunde. Unul dintre ei îngenunchie, respirând sacadat. Toţi trei erau la limita puterilor. Rămaseră acolo până ce se convinseră că silueta din apă nu avea de gând să iasă la mal, apoi se retraseră pe rând în desişul pădurii.

Va urma...

<<Medalion - Umbre - Partea II>>

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Poveste

S-a urcat într-un tren - ultimul către Iaşi -
Într-o noapte de toamnă pe un frig pătimaş,
A intrat în vagonul fără compartimente,
Şi-a găsit locul şi sta, cu căştile-n ureche.

Lume era chiar multă, chiar la ora tarzie,
Era înghesuială şi multă gălăgie.
Dar lui nu prea-i păsa de ce se-ntâmpla-n jur,
Privea pe geam la luna si stelele-mprejur.

Era puţin pierdut în gânduri încâlcite,
Dar totul s-a schimbat în câteva clipite,
Pentru că scaunul din faţă, încă neocupat,
Era al unei fete ce-atunci s-a aşezat.

El şi-a întors privirea de la geam către ea
În acelaşi moment când şi ea îl privea:
I-a tăiat răsuflarea, timpul s-a dilatat,
Inima a prins viteza, apoi s-a-mpiedicat,

Se pierduse cu totul în ochii ei adânci
Cum nu mai întâlnise niciunde pân-atunci.
Pentru o clipă-n timp totul a dispărut.
Erau doar ochii ei şi totul era mut.

I-a luat destul de mult pană să se adune,
Să işi calmeze pulsul şi să îi poată spune
Chiar şi-un singur cuvânt, ce oricum n-avea sens.
Dar odată rostit, restu-a venit din mers.

Tot drumul au vorbit de vrute şi nevrute,
Planuri de viitor şi întâmplări trecute.
Vorbeau ca două suflete ce se ştiau de-o viaţă
Deşi nu se făcuse nici măcar dimineaţă.

Ba chiar mai mult, atunci, pornind de la un gând
Spus mai întâi în glumă, au facut legământ
Că peste zece ani ei se vor revedea,
Tot în ultimul tren ce spre Iaşi va pleca.

Timpul de-atunci s-a scurs şi ei s-au revăzut
Nu peste zece ani, ci-ntr-un timp mult mai scurt.
La început au încercat să fie mai formali,
Dar nu le statea-n fire să fie-aşa banali.

El, când se intalneau, descoperea mereu
Lucruri ce-l fermecau şi reuşea cu greu
Să evite momentul, sperând să nu greşească
Spunând că o iubeşte pe-acea micuţă fată.

Însa, în acea iarnă-n ajun de sărbători,
El a decis să-i scrie într-un buchet de flori
O poezie-n care s-arate ce simţea,
Să-i facă un cadou în anul ce venea.

Atunci povestea schimbă capitolele cărţii
Pentru că vieţii-i place să amestece sorţii,
Iar în acele zile când ei nu s-au văzut
Ea s-a îndrăgostit de-un alt necunoscut.

El voia să îi spună ce mult ţine la ea,
Ea-i spunea că-s amici, că ea aşa credea.
El era foarte trist, confuz, nedumerit,
Ea suspina zicând c-alege tot greşit.

Totul părea pe dos, nimic nu avea sens:
Ea îi spunea într-una că deja a ales,
El nu avea cuvinte, nu ştia ce să facă,
Ea a iesit plângând, confuză, supărată.

O vreme au lasat timpul să se aşeze,
El hotărând s-o lase cursul să şi-l urmeze.
Nu vroia să dispară şi i-a spus într-o zi
Că poate să accepte, că doar nu sunt copii,

C-alegerea-i respectă, rămânând doar amici,
C-a meritat să-ncerce şi că se-opreste-aici.
Şi deşi-i era greu şi sufletu-i plângea
El chiar a încercat să renunţe la ea.

I-a trimis, însă, acea micuta poezie
Ce-abia acum era trecută pe hartie,
În care îşi pusese o bucăţică din
Sufletul sau ce încă mai credea în destin.

Şi pentru că-ntr-o zi vorbiseră de vise
Ambii fiind deschişi, fără joc de culise,
El voia s-o ajute, măcar aşa, discret,
Să-şi urmarească visul ţinut încă secret.

Îi facu un cadou, urmând aceste gânduri,
Care să o ajute să-şi pună visu-n rânduri,
Fără se se aştepte că raspunsul va fi:
“Eu nu te voi uita nicicând, aşa să ştii!”

A fost întâia oară când lui i se spunea
Că nu va fi uitat. Şi i-o spusese ea...
Ca unui amic, da, ştia şi acest fapt,
Dar nu se aşteptase şi-a fost foarte mişcat.

Cu aceste cuvinte şi cele dinainte
Despre-alegeri greşite ce-i răsunau în minte,
Cu flacăra din suflet ce nu se potolea,
A ştiut clar că înca nu poate renunţa.

Purta cu el în suflet în fiecare zi,
Sentimentul pe care nu il putea minţi,
Ştiind cu siguranţă că de va renunţa
Aşa uşor, nicicând nu şi-o va mai ierta.

Ştia c-a spus deja că rămân doar amici,
Nu vroia să-i despartă, nu căuta complici,
Nu credea despre el că e mai potrivit,
Că el ar fi alesul, Făt-Frumos-ul ursit.

Ştia un singur lucru: ca e indragostit
Încă din tren, de-atunci, de când s-au întâlnit.
De asta sta acum şi scria înc-odată
Sentimente în versuri pentru această fată.

Nu ştia daca ea le va citi măcar,
Dacă va şti vreodată ce-i în sufletul lui, dar
Acest capitol de poveste s-a încheiat aici,
Iar după tot ce-a fost, el e chiar fericit

Şi-ncepe-un nou capitol în care dă de veste:
“Acest vers este un nou început de poveste!”

Povestea Muzei.
Inspirata de si dedicata ei.

P.S.: Draga Muza, originalul iti apartine pentru totdeauna, exact asa cum a fost de la bun inceput: unic, la fel ca tine, pastrand toate micile detalii ce au fost omise aici.

Am stat foarte multa vreme pe ganduri, contempland daca sa postez aceasta poveste sau nu. Si n-a fost o decizie usoara, pentru ca - da! - este inspirata din fapte reale. Dar, intr-un final, mi-am amintit cuvintele unei alte  persoane dragi mie, care mi-a spus cu mult timp in urma: "Orice poveste frumoasa are dreptul de a fi povestita". Iar aceasta, trebuie sa recunoasteti, este o poveste frumoasa, ce ar putea la fel de bine sa inceapa cu "A fost odata..."


This work is licenced under a Creative Commons Licence.

EchinoX: Medalion

<< - Umbre - partea I>>

Medalion

- Pardon...mă scuzaţi. Aşa, să vedem... Oho, ia te uită! Nu vă supăraţi, cine-i tipa?
- Nu ştiu, dar se ţine bine. I-a spart deja nasul matahalei, iar până acum a scăpat neatinsă. Dar nu ştiu cât o mai ţine norocul, bolovanul ăla nu cedează cu una cu două...
- Hmm...cred că bănuiesc deja, dar...ştiţi cumva de ce s-au luat la bătaie?
- Se pare că necioplitu' ăsta a încercat să-i ceară taxă de trecere prin oraş. Fata a refuzat, iar când Butuc a încercat să-i ia rucsacul...cred că ai prins ideea...
- Mda...

Privi scena cu interes, curioasă şi în acelaşi timp încântată de agitaţia provocată. Fusese mai mereu nervoasă în ultimele trei zile, cotrobăind prin micul orăşel fără niciun succes. Şi-n plus, cât de des apare ocazia ca cineva - în afară de ea, bineînteles - să aibă curajul să-i spargă nasul lui Butuc?

- Te sfătuiesc să te opreşti, spuse Arrura. Nu vreau să te rănesc şi mai mult. Vroiam doar...
- Aaaaaaa !

Fata evită pumnul fără probleme, strecurându-se pe sub lovitură, apucând mâna din spate a agresorului şi răsucindu-l spectaculos. Uriaşul se trezi la pământ pentru cea de-a patra oară, însă, spre deosebire de celelalte trei dăti, acum avea un pumnal uşor arcuit lipit de beregată. Privirea fetei, care până atunci fusese calmă şi detaşată, avea acum o sclipire criminală, păstrând totuşi expresia de calm - lucru care-i îngheţă sângele în vene.

- Ultimul avertisment: potoleşte-te!

Matahala înghiţi în sec, dând uşor din cap în semn că, în sfârşit, a înţeles mesajul.

- Bun. Vroiam să ştiu unde pot să-l găsesc pe călugărul ce conduce mănăstirea din apropiere. Nu era la mănăstire şi...

- Călugărul Anatol nu-i în oraş!

Vocea venise din spate, de undeva din mulţime. Se întoarse, încercând să-i găsească sursa şi se opri cu privirea asupra singurei fete care se vedea în acea zonă.

- ...şi nu cred că se mai întoarce.

Arrura se ridică de deasupra victimei sale şi păşi în dreptul tinerei cu ochi verzi, în care citea clar prezenţa pericolului. Văzu că aceasta era puţin mai înalta decat ea, dar din câte îşi putea da seama, îşi păstra avantajul unei musculaturi mai puternice. Totuşi, ceva din adancul ei îi spunea că această fată i-ar fi pus mult mai multe probleme decât grămada de carne ce gâfâia în spatele sau.

- Îmi poţi spune, te rog, încotro a plecat?
- Din pacate, nu. Ştiu doar că, înainte să plece, a primit o scrisoare de la un călugăr străin şi că a doua zi dispăruseră amândoi fără urmă. Asta a fost acum trei zile...

Un zâmbet puţin ironic se întipări pe chipul Elenei, privind fără pic de ezitare în ochii de un negru abisal ai Arrurei.

- Sincer, cred că se săturase de gloata asta şi s-a hotărât în sfârşit să-şi ia o vacanţă. Poftim!

Arrura prinse din zbor obiectul metalic, deschise palma şi analiză preţ de o clipă medalionul argintiu. Îşi ridică privirea, însă Elena dispăruse deja în mulţime. Puse medalionul într-un buzunar al vestei uşoare, pe care-o purta peste bluza albă ce-i urmărea discret conturul bustului. Pumnalul se întoarse şi el în teacă. Îşi scutură pantalonii de praf, dupa care îşi ridică rucsacul de piele, vechi şi prăfuit şi se îndreptă spre ieşirea vestică a oraşului. Gloata strânsă în jurul ei începu să se împrăştie. Sprijinită de zidul unei clădiri din apropiere, Elena îi urmărea mişcările cu atenţie.

- Spre vest...bun! Măcar acum am un punct de pornire.

Abia când Arrura ieşi din câmpul ei vizual îşi întoarse privirea spre clopotniţa ce se putea observa în vârful dealului. Cu un gest reflex, atinse cu mâna stângă cercelul verde ce-i împodobea urechea, în timp ce cu mâna dreaptă prinse uşor mânerul pumnalului ascuns în teaca prinsă de picior, mascată de buzunarul fals al pantalonilor largi.

- Aşa deci, popă nesuferit, credeai că poţi să dispari cu una cu două! Nu scapi tu de mine aşa de usor!

Se întoarse în camera ei de la etajul unei case din apropiere, îşi strânse în grabă puţinele lucruri pe care le avea, îşi luă vesta din piele, ce avea un al doilea pumnal, ceva mai mare, prins pe interior, apoi plecă pe urmele misterioasei bătăuşe.

- Nu ştiu ce intenţii ai, dar, atât timp cât mă pot folosi de tine să dau de preotul ăla zăpăcit, o să-ţi fiu umbră.

Va urma...

<< - Umbre - partea I>>

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Gemeni

- Eşti sigură că aici trebuia să ajungem?
- E a treia şi ultima oară când îţi răspund la întrebarea asta: da! La ce te aşteptai? Ţi-am spus doar că trebuie să ajungem adânc în munte şi că moşu' a zis că peştera asta duce la el!
- Hei, nu te enerva, eram doar curios. Nu pare a fi genul de loc unde să găsim aşa ceva, atâta tot. Dacă eşti aşa sigură, atunci hai să nu mai pierdem vremea.

Lăsă rucsacul jos, desfăcu două din cele patru torţe prinse de el, îl ridică din nou pe umeri şi-i întinse una dintre torţe.

- Te descurci?
- Da.

Aprinseră făcliile, apoi o privi încă odată în ochi, căutând semnul decisiv din privirea ei. Era acolo. Ştia din experienţele trecute că atunci când decide ceva, când nimic nu o mai poate face să îşi schimbe decizia, o sclipire ciudată apărea în ohii ei negrii ca abisul. Asta îi plăcea cel mai mult la ea: avea aceeaşi forţă ca şi el atunci când îşi găsea un ţel, oricât de nebunesc sau imposibil era.

"Eh, doar avem acelaşi sânge..."

Pe faţa ei apăru un zâmbet conspirativ, cu o urma foarte fină de aroganţă şi entuziasm.

- De ce rânjeşti?
- Pentru că acum ştiu că o să-l găsim!
- Cum aşa?
- Te cunosc mult prea bine. Hai, ia-o înainte. Ştiu că vrei...
- Femeie, într-o zi o să te duci până la porţile iadului dacă nu sunt eu cu tine!
- Hai, lasă vrăjeala şi dă-i înainte!

Tudor luă iniţiativa, încercând să descopere acel misterios altar, ascuns în peştera aceea uitată de lume în crestele Făgăraşului. Discuţia se stinse uşor, amândoi fiind acum prinşi de combinaţia aceea de nesiguranţă, de frică şi entuziasm, misterul acela şi adrenalina ce vine odată cu posibilitatea unei noi descoperiri. Tudor se folosea de flacăra torţei pentru a urmării curenţii de aer din interiorul peşterii, un truc vechi, cunoscut doar de veterani, mulţi amatori bazându-se prea des pe torţele moderne, pe bază de fosfor. Însa ei crescusră în munţi şi moşteniseră acea înţelepciune ce vine odată cu experienţa. Peştera nu era înaltă, dar avea multe ramificaţii. Multe dintre ele erau destul de lungi, dar se terminau cu fundături sau crăpături mult prea mici pentru a se putea trece prin ele.

- Alex, vino puţin aici!

Vocea lui sună ciudat de puternic în liniştea pământului, întreruptă doar de sunetul fin al picăturilor de apă. Când Alex ajunse lângă umărul sau, continuară în şoaptă:

- Priveşte...
- Tudor, eşti un geniu, ştii asta?
- Bineînţeles. Hai să vedem unde duce.

Se strecurară aproape în genunchi prin deschizătură, intrând într-un tunel îngust şi umed care cobora, cobora, şerpuind spre străfundurile muntelui. Într-un final, tunelul îi duse într-o altă peştera ceva mai înaltă decât prima şi mai voluminoasă.

- Eh, acum încep să cred că n-am bătut drumul chiar de pomană. Nu ştiu dacă dăm de altarul ăla sau nu, dar sigur avem ce vedea.
- Trebuie să fie pe undeva pe aici. Deşi...
- Deşi...ce?
- Nu contează, hai să mergem.
- Parcă ziceai că eşti sigură că asta e peştera...
- Da! Ţi-am zis că sunt sigură! Nu la asta mă refeream! Vreau să spun că...of, las-o baltă.
- Hm. Păi hai să vedem dacă peştera asta are şi-un capăt, că de-aici nu vedem mai nimic.

Coborâră pragul de piatră de lângă ieşirea din tunel şi începură să exploreze noua peşteră. Nu după mult timp, podeaua peşterii se sfarşi, un hău imens căscându-se la picioarele lor, având ca singură cale de înaintare o potecă din partea stângă ce urmărea peretele peşterii.

- Observi?
- Ce anume?
- Cu cât înaintăm mai mult, parcă se deschide şi peştera mai mult. Nu ţi se pare mai înalta?
- Acum că ai spus-o, ba da. Ne-ar fi ajutat mult dacă puteam vedea şi peretele din dreapta...
- Sunt curioasă...
- Ce-i?
- Mă gândeam...ce-i la baza gropii ăsteia?
- Aruncă un baţ şi hai să vedem!

Alex îi aruncă o privire ce-i spunea clar: "nu mă lua peste picior, că nu-s în toane tocmai bune". Nu spuse nimic, însă. Scoase un baton fosforescent din buzunarul lateral al rucsacului şi-l aprinse. Mai întâi se aplecă, parcă vroind să se convingă încă odata că nu se poate vedea nimic de unde erau, apoi oftă scurt şi aruncă batonul luminos.

- Uau, dar se duce, nu glumă!
- Ştii, cred că ar fi bine să fim mai atenţi pe unde călcăm. Cred că tocmai ai găsit intrarea în iad...
- Taci odată şi mergi!
- Hei, tu ai vrut să vezi ce-i in gaură!
- Tch...
- Bun, hai s-o lăsăm baltă şi să vedem unde duce poteca fermecată.

Continuară să înainteze în liniştea aceea de mormânt, la care se adăugase şi întunericul. Un întuneric ce înghiţea tot. Tavanul peşterii continuase să se îndepărteze, ieşind în cele din urmă din raza lor vizuala, singurul lor reper rămânând peretele acela şi poteca de sub picioarele lor. Ceea ce în alte condiţii ar fi fost o şoaptă abia perceptibilă, răsună ca un bici!

- Stai.
- Ce mai e acum!
- Tocmai am realizat ceva.
- Ce?
- Liniştea...
- ...
- Liniştea...e prea...linişte.

Tudor se întoarse şi o privi în ochi, la lumina flăcării. Ceva nu era în regulă, simţea şi el asta, iar acum, mulţumită ei, ştia şi ce. Nu erau vietăţi. Orice peşteră are şi vietăţi care o populează, de la lilieci până la insecte de tot soiul. Aici, însă, lipseau cu desăvârşire. Ultima urmă de viaţă de care îşi amintea era un fluture nocturn, pe care-l văzuse chiar înainte de a intra în tunel.

- Vrei să ne oprim aici?
- Nu. E-n regulă. Am verificat constant detectorul...aerul e curat, deci nu avem de ce să ne facem probleme. Nu-s gaze de niciun fel.
- Şi eu am stat cu ochii pe flacără. E un mic curent din faţă, aşa că undeva tot ajungem...dar...eşti sigură?

Alex ezită puţin, apoi spuse cu hotărâre:

- Hai să mergem! Promit că-ţi spun dacă e ceva.
- Ok.

După numai câţiva metri, poteca vira brusc la stânga, urmărind în continuare peretele, ce forma un colţ ascuţit.

- S-a schimbat şi curentul...
- Ştiu...
- Cred că văd ceva în faţă. Stai puţin...

Încă trei paşi, după care Tudor se opri brusc, privind fix înainte.

- Ce-i?
- Vino lângă mine...
- Astea-s...scări?

Se priviră unul pe celălalt, niciunul nemaiştiind sigur ce să creadă...sau ce să simtă. Ştiau însa amândoi un lucru sigur. Acum nu aveau cum să nu meargă mai departe! Treptele erau înalte şi late, perfect tăiate în piatra dură a muntelui, iar în stânga, puţin deasupra capetelor lor, se puteau vedea, din loc în loc, nişte nişe.

- Suporturi.
- Poftim?
- Nişele, sunt suporturi!
- Ce nişe?

Alex se ridică puţin şi fixă torţa din mâna ei în lăcaşul din perete.

- Nu observasem...
- Hai să mergem...

Îşi recuperă făclia şi continuară să urce. Scările se terminară cu o platformă perfect plană, care se extindea spre dreapta, terminandu-se cu un perete. Având din nou şi un tavan deasupra capului, anxietatea ce se instalase începu să se mai retragă. Fixară torţele în perete şi făcură un scurt popas, mâncând în tăcere câte un baton de ciocolată, privindu-se din când în când, parcă verificând dacă nu s-au strecurat cumva, pe nesimţite, într-un vis din ce în ce mai ciudat. Tudor rupse tăcerea:

- Ştii...când mi-ai zis că vrei să căutăm un altar stravechi în munţii Făgăraşi, mă gândeam că te referi la vreo mănăstire...sau poate vreun templu dacic. Dar acum, încep să mă întreb...de unde ai aflat tu de chestia asta?
- Hm, e o poveste destul de ciudată...
- Şi ce facem noi acum cum ţi se pare?
- Asta a depăşit de mult ideea de ciudat!
- Pe tren mi-ai spus că nuş' ce moşneag ţi-a spus că ştie el de nu stiu ce altar străvechi. Dar...sincer, am venit cu tine doar de dragul aventurii. Mă aşteptam să fie vreuna din expeditiile tale nebuneşti, cum au fost atâtea...
- Ok, hai că-ţi povestesc. Mai întâi cu moşu'. Ştii când am plecat eu cu grupul ăla de studenţi în Bucegi? În primăvară!
- Da.
- Ei, când am urcat cu ei la Babele, ne-am întâlnit cu un moşneag care urca din Padina. Era îmbrăcat în haine de cioban, dar ceva era diferit. Erau din piei de animale, dar parcă erau croite altfel...şi asta m-a făcut curioasă. Aşa că m-am dus să stau puţin de vorba cu el, din moment ce tocmai se oprise să-şi tragă sufletul pe-o piatră, chiar mai jos de noi. Când m-am apropiat de el, până să apuc să-i zic ceva, mi-a făcut semn cu toiagul să mă aşez lânga el şi mi-a întins un colţ de pâine pe vatră şi o bucată de brânză de burduf...aşa că m-am aşezat şi am mâncat cu el, fără să spună vreunul din noi vreo vorbă. Eh...până aici a fost ok...un bătrân obişnuit cu tăcerea muntelui, care vrea un partener la masă...
- O fi fost vreun cioban d'ăla, rupt de lume.
- Nu ştiu...era ceva deosebit la el. Cât am stat cu el acolo, parcă mă scurgeam în altă lume. Sau, mai bine zis, parcă mă ridicam. Era aşa o linişte în jurul lui...o pace d'aia în care uiţi de tot şi de toate. Uitasem până şi de ce ajunsesem acolo, dar nu ca atunci când te fură peisajul...ştiam totul, tot ce făcusem, dar...parcă nimic nu avea importanţă. Doar clipa aceea. Foarte ciudat...nu ştiu cum să-ţi explic să înţelegi...
- Cred că am prins ideea, continuă.
- Când am terminat de mâncat, am vrut să-i mulţumesc. Eh, exact când am deschis gura să vorbesc, mi-a spus direct: "Alexandra, tu ştii că muntele te cheamă, dar nu-i mai înţelegi glasul. A trecut prea mult timp". Îţi dai seama că am rămas perplexă!
- Stai putin, de unde ştia cum te cheamă?
- Habar n-am şi nici n-am mai întrebat. Ăla a devenit cel mai nesemnificativ detaliu, imediat ce a vorbit iar...
- Pai...şi ce-a zis?
- "Legătura dintre voi e sacră, să nu uiţi asta. E legământul prin care s-a produs schimbarea, legământul care a născut o nouă cale. Însă calea voastră e făurită din jertfă şi sacrificiu, iar acum a venit clipa descătuşării. Ia-ţi fratele şi mergeţi la altarul din muntele sacru, uitat în Ţara Făgăraşului. Ştii calea. O ştii la fel de bine ca şi fratele tău, însă pentru el e mai dificil. El a vrut să uite, în timp ce tu ai păstrat amintirea vie." După care s-a ridicat, lăsându-mă acolo cu gura căscată, incapabilă să spun ceva...
- Stai puţin, nu el ţi-a spus cum să ajungi aici?
- Nu. Ba da...într-un fel...
- Ok, explică!
- Ţii minte că, atunci când eram noi mici, 5-6 ani aşa, am avut amândoi un vis...amândoi acelaşi vis. Cel cu muntele, îţi aminteşti?
- Vag...
- Haide! Începuse la fiecare în mod diferit, apoi ne întâlnem undeva în munţi şi mergeam împreună la gura unei peşteri...şi ne-am trezit în acelaşi timp! Trebuie să-ţi aminteşti!
- Nu mai ţin minte...eram mici! Mă mir că tu îţi mai aminteşti ceva de genul ăsta.
- E, eu îmi amintesc...
- Şi vrei să-mi spui că m-ai adus aici din cauza unui vis şi-a unui moş senil?
- Senil?! Uită-te în jurul tău!

Tudor continuă să o privească încruntat, însă avea dreptate. Nu putea nega realitatea din jurul lor, oricât de bizară şi ireală ar fi părut.

- Bun. Nu mai contează...zi-mi ce-i cu altarul.
- Înainte să plece, moşu' a mai spus un singur lucru: "Sigiliul ce păstra legătura dintre Cer şi Pamant şi-a împlinit menirea. A venit vremea ca Gemenii să se întoarcă acasă." După care a plecat...
- Pur şi simplu?
- Da. După ce a plecat el, eu am rămas acolo, pierdută. Într-un final, când am început să procesez informaţia, mi-a venit în minte că sigiliul ăla şi altarul trebuie să fie legate. Dacă găsim altarul, aflăm şi ce-i cu sigiliul.
- De sigiliu nu ai pomenit când m-ai chemat... Dar acum, că mă gândesc, dacă-mi spuneai toate astea de la început, nu cred că mai eram aici.
- Ştii bine că te cunosc.
- Hm, ai dreptate, mă cunoşti. Dar şi eu te cunosc...Vino-ncoace!

O strânse cu căldură la piept, sărutând-o pe frunte. Gestul acesta reuşea mereu s-o liniştească, încă din copilărie.

- Eh, dacă tot ne-ai adus până aici, hai să vedem ce-i cu toată povestea asta!

Alexandra zâmbi şi ea cu căldură, ridicându-se.

- Cred că esti singurul om din toată lumea asta în stare să facă faţă tuturor nebuniilor mele!
- Ce te-aşteptai, doar eşti sora mea mai mică.
- Cu două minute...
- Aşa, şi? Dacă nu eu, atunci cine?

Îi zâmbi şi el cald, apoi desprinse făcliile de pe perete şi îşi ridicară rucsacii pe umeri.

- Mergem?
- Doar dacă mergi în pas cu mine. Mereu mă laşi pe mine primul... De data asta vreau să paşim împreuna.
- Bine! Dar doar de data asta!
- Haide.

Înaintară, umăr lângă umar, timp de un sfert de oră, fără să întâlnească altceva în afara drumului acela şlefuit şi a pereţilor cu nişele lor.

- Tudor, mi se pare mie, sau se înfundă?
- Stai să ne apropiem mai mult.

Incă cinci paşi...

- E o intrare...
- O...k...asta ne lasă cu o singură opţiune.

Prin intrarea dreptunghuilară, tăiată în peretele de la capatul drumului, se ajungea într-un soi de cameră. Cei doi intrară şi fixară torţele în nişele din apropierea uşii, apoi aprinseră şi celelalte două făclii. În lumina ceva mai puternică, puteau vedea întreaga încapere: camera era un octogon, având câte o coloană imensă săpată în munte, chiar la îmbinarea pereţilor. Fiecare coloană avea gravat câte un simbol, un soi de rună. De la fiecare rună, de la aproximativ zece centimetri sub ea, era săpat câte un şanţ. Fiecare şanţ pornea dintr-un soi de adâncitură circulară, ca un fel de semi-sferă gravată în piatră, coborând pe coloane până la podea şi continuând spre centrul acesteia. Acum, cei doi priveau cu inimile bătând nebuneşte spre intersecţia acelor şanţuri. Alexandra îşi prinse fratele de mână, privindu-se amândoi în ochi, căutând amândoi răspunsul la aceeaşi întrebare.

- Mergem?
- Mergem!

Lama pumnalului înfipt în masiva piatră din centru scânteia în licărul făcliilor lor.

- Îmi amintesc...îmi amintesc totul! Tu eşti...
- Şi eu...şi eu îmi amintesc. Oh, cât timp a trecut...atât de mult timp!
- În sfârşit te-am găsit... Mi-ai lipsit atât de mult!
- Dar a fost necesar, aici ai avut dreptate...

Erau de-o parte şi de cealaltă a altarului, privindu-se. Ochii lor îmbrăcau acum altă sclipire.

- Ne-am întors acasă...în sfârşit...

Inspirată de Mistere.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

DE-CLICK: Episodul 02 - E.T.I.S.A

<<Episodul 01 - Episodul 03>>

Episodul 2 - E.T.I.S.A.

- ...si ca sa incheiem, vreau sa intelegeti bine un lucru: aici nu e loc de "sa traiti", "drepti", pas de defilare, saluturi peste saluturi ,care mai de care mai regulamentare sau mai stiu eu ce alte prostii vi s-au bagat in cap pana acum! Nu suntem in armata vreunui stat si nu se tine cont de protocoalele obisnuite. Aici sunteti parte din Echipele Tactice de Infiltrare si Suport Armat. Ati fost alesi pentru abilitatile voastre, nu pentru linguseli si pile, asa ca pe asta veti pune accentul. Pe calitati. Va vreau dinamici, adaptabili, flexibili; vreau sa ganditi liber, sa puteti decide singuri cum sa actionati odata ce intrati in misiune, sa comunicati eficient intre voi, sa transmiteti informatiile rapid si clar catre baza si sa va intoarceti intregi dupa fiecare misiune. Sa fie clar! Aici traiti dupa regulile mele! Ele vor fi simple si clare. Fiecare veti avea sarcini specifice pe domeniile unde excelati, dar vreau ca toti, fara nicio exceptie, sa puteti indeplini sacrinile de baza pe orice domeniu. Mintea libera, corpul agil si spiritul viu! Acum treceti la echipare!

Trei dintre ei salutara in stil militar, alti doi schitara din cap un soi de aprobare, plecand spre cazarma. Din cei sase, doar unul singur ramase pe loc, aprinzandu-si o tigare de foi si asezandu-se calm pe ranita de langa el. In acelasi timp, din spate se auzi o voce:

- Comandante! Mesaj urgent!
- Ce-i!
- Am primit un mesaj codat de la echipajul lui Dan. Au fost atacati de la sol cu proiectile "liliac".
- In ce stare sunt?
- Au scapat neatinsi si se intorc la baza pentru un plan de contraatac. Mihai spunea ca a depistat sectorul de lansare, dar nu au riscat sa atace singuri, neavand o tinta clara.
- Foarte bine, erau deja descoperiti si vulnerabili. In cat timp ajung?
- Aproximativ cinci minute. Mai e ceva...
- Spune.
- Mihai a mai transmis si o inregistrare facuta in timpul manevrelor evazive. Spunea ca semnanul era emis de proiectil si suspecteaza prezenta unei patrule de recunoastere si infiltrare. Asta inseamna ca...
- Ca trebuie sa fim pregatiti. Ce contine emisia?
- Este codata puternic. E la analiza, dar cred ca va dura ceva pana sa o decriptam.
- Bun! Vreau doua patrule de teren gata de plecare imediat ce ajunge Colibri 03 la sol. Recrut!
- Da, comandante.
- De ce nu esti la echipare?
- Pentru ca sunt cat se poate de echipat. Hainele mele sau alte uniforme...nu e prea mare diferenta, nu-i asa?

Comandantul il privi ceva mai atent si observa ca, desi nu aratau a haine militare, imbracamintea individului era mai mult decat potrivita pentru lupta, intuind prezenta captuselii antiglont si prezenta a cel putin trei pumnale ascunse.

- Bun, in cazul asta te prezinti cu armament de lupta pe platou in cinci minute. Esti parte din patrula de teren! Sus si la treaba!
- Perfect! Asa mai zic si eu!

Sari in picioare, isi arunca ranita pe umar si pleca in viteza spre cazarma de armament.

- Comandante?
- Da.
- Cine-i individul?
- Armand Anton. E genul care se plictiseste repede, dar care, daca-i pastrezi interesul viu...e ca un ghepard.
- Unde ai gasit un specimen ca asta?
- Ramasitele vechi Legiuni.
- E o "umbra"?
- Exact!
- Mai sa fie...
- Bun, hai sa ne miscam si noi. Aduna restul de oameni pentru patrule si adu niste munitie si perdele de bruiaj pentru Colibri. Avem 3 minute pana ajug aici si inca 10 sa-i lansam. Mai vreau doua transportoare de trupe pentru patrule, gata de decolare. Vreau sa-i incoltim pe nenorociti! Da-mi harta sectorului de care vorbea Mihai. Cand ajung la sol, trimite-l pe Dan la postul de comanda, vreau sa vorbesc cu el.
- S-a facut!

Va urma...

<<Episodul 01 - Episodul 03>>

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Tablou în doi

Eu sunt un curcubeu rebel, plutind uşor deasupra mării,
Dansând în ceruri cu furtuna, împodobind veşmântul ploii,
O rază de lumină frântă ce se reflectă în abis,
Un arc de dăruire pură ce-ajunge până-n paradis.

Sunt şi aici, sunt şi departe;
O lume-ntreagă ne desparte!
Făuritor de vise vii
În inimi calde de copii,
O fantomatică nălucă ce desenează noi mistere
Şi-ţi pune coala albă-n faţă, să-ţi poţi picta drumul spre ele.

Tu, esti ca picătura ploii ce se prelinge-n depărtare,
Schimbând pe loc în artă pură palidele raze de soare,
Luând ceea ce a fost mereu şi preschimbând în curcubeu
Orice furtună, vijelie sau suflet aprig de ateu.

Tu eşti aici, eşti şi departe,
Eşti şi oceanul ce desparte,
Eşti lacul calm din vârf de munte,
Pârâul vesel, ploi mărunte,
Eşti cea care aduce viaţă, hrănind pădurea cu mistere,
Cea care prin prezenţa ei dă naştere la curcubee.

Ah...ce frumoasă idee !

Inspirată de culorile vieţii.
(mai exact, Printesa Albastrului-Safir)

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Copacul de pe stanca: Visul

Copacul privea orizontul de la inaltimea culmilor stancoase. Se nascuse acolo, in varful muntelui, in urma cu sute de ani si crescuse acolo unde nimeni nu ar fi crezut ca pot creste copaci asemeni lui, acolo unde crescuse pana atunci doar iarba pitica, muschi, tufe pitice si prietena lui cea mai buna din vremea copilarie, floarea de colt. Acum, dupa sute si sute de ani de viata, dupa sute si sute de ani de cand ea please din lumea lui si se dusese in cautarea altor realitati si a altor adevaruri, el inca se gandea la felul cum ii schimbase viata si ii multumea.

- Tu esti tot o planta, e adevarat, ii spunea ea, dar nu esti la fel ca celelalte care cresc aici. Ele sunt ierburi pitice, plante care sunt convinse ca nu au nicio sansa sa creasca mai inalt de atat. Tu, se vede bine, visezi sa cresti. Nu le mai asculta cand spun ca aici nu poti creste, ca e prea sus, ca e prea frig, ca vantul bate prea puternic. Tu esti un copac, iar copacii cresc inalti! Stiu ca vei vedea marginea lumii! O stiu!”

Bineinteles, ea nu avea de unde sa stie acest lucru. Nu vazuse niciodata un alt copac. Dar el a crezut-o. A crezut-o pentru ca era o floare. O floare delicate, gingasa, care parea ca va fi spulberata de prima rafala de vant, dar care crestea in fata lui, in fiecare zi mai frumoasa.

Crescuse in varful unui munte stancos din apropierea unui lac, unde, pentru o vreme, fusese doar el si vantul. Alti copaci probabil ca n-ar fi reusit sa-si infiga radacinile printre stancile taioase, dar el reusise. Se nascuse dintr-o samanta scapata din cioc de o pasare ce incerca cu disperare sa scape de un uliu. Uliul isi avea si el cuibul in varful acela de munte si isi petreceau adesea timpul privind orizontul. Era deja destul de batran cand observa inmugurind ceea ce experienta il invatase ca avea sa fie un copac. Stia ca pomii aveau nevoie de pamant moale si bogat pentru a trai si s-a mirat cand a vazut pentru prima oara micul firicel verde care se ridica dintre stanci. Nu i-a dat prea multe sanse de supravietuire, dar nu l-a smuls. L-a urmarit crescand, asteptandu-se ca in orice moment sa-si intoarca privirea si sa-l gaseasca uscat si ofilit. Dar nu a fost asa. Micul pomisor reusea sa reziste conditiilor aspre in care se nascuse, luptand cu inversunare sa supravietuiasca. Intr-o zi, uliul s-a apropiat de pomisor si, pentru prima oara, i-a vorbit:

- Salut micutule. Vad ca te descurci destul de bine. Eu sunt un uliu. Locuiesc aici, in apropiere...

Pomisorul s-a speriat la inceput, dar cum uliul astepta rabdator, isi facu curaj si-i raspunse.

- Buna ziua, eu sunt...ma scuzati, dar...nu prea stiu cine sunt. Pietrele acestea sunt locul unde m-am nascut si...singura mea casa...
- Iti place aici?
- Da...doar ca...as vrea sa vad ce se afla dincolo de pietrele din jurul meu. Stiti...sunt prea inalte si...nu pot vedea decat cerul de deasupra.
- E intr-adevar o problema, nu-i asa? Presupun ca e plictisitor si enervant sa poti vedea doar un mic petic de cer si cateva pietre, nu? Dar nu-ti face griji, poate ca intr-o zi vom privi impreuna soarele rasarind de dincolo de marginea lumii.
- Marginea lumii?
- Da. Este locul cel mai indepartat de unde ne aflam acum. Am incercat de multe ori sa ajung acolo, dar n-am reusit niciodata. Atat de departe e!
- M-ati puteti ridica, sa arunc si eu o privire? Pare ceva foarte frumos...
- Imi pare rau, dar daca te-as ridica, ai muri. Tu esti un pom, iar pomii nu pot parasi pamantul in care s-au nascut. Asa este firea lor.

Zilele treceau si pomisorul era tot mai inalt. Uliul trecea din cand in cand si stateau de vorba, dupa care se inalta din nou in vazduh. A invatat multe de la batranul uliu. Ii povestea mereu despre locurile prin care trecuse. Munti inalti, rauri, paduri. I-ar fi placut sa vada si el o padure. Uliul ii spusese ca padurile sunt pline de pomi, de ierburi, de arbusti, de pasari, de animale si cate si mai cate. Ar fi vrut sa stie mai multe despre copacii din paduri, ar fi vrut sa-i cunoasca. Dar nu-i spunea niciodata uliului despre asta.

Intr-o zi, uliul veni si se aseza langa el, privind tacut spre cer. Ramasesera asa multa vreme. Batranul uliu vorbi primul:

- Astazi trebuie sa ne luam la revedere.
- Cum adica?
- Adica sa ne salutam pentru ultima oara.
- Pentru ultima oara? De ce?
- As fi vrut sa putem petrece mai mult timp impreuna, sa te vad crescand pana deasupra acestor pietre, dar se pare ca nu voi apuca sa vad acea zi.
- De ce? Nu inteleg.
- Eu sunt batran. Mi-am trait viata, iar acum, aceasta viata a mea a ajuns la sfarsit. Dar nu te intrista. Sunt multumit si n-am regrete. Si ceva imi spune ca somnul acesta nu este fara vise. Mi-ar fi placut sa iti fiu aproape mai mult timp, dar stiu ca te vei descurca si fara mine. Mi-ai dovedit asta inca de cand te-ai nascut.

In ziua aceea, uliul pleca si nu se mai intoarse niciodata.

Pentru o vreme a fost trist si singur. Privea cerul, privea umbrele stancilor din jur, privea norii si asculta suieratul pustiu al vantului ce-i purta. Si-ar fi dorit sa poata pleca si el, sa-l urmeze pe batranul uliu. Sau sa plece in cautarea unui alt destin. Dar, asa cum ii spusese batranul inca de la prima lor intalnire, era un copac. Iar natura copacilor este sa-si traiasca intreaga viata in pamantul in care s-au nascut. Avea foarte multe intrebari, era curios, vroia sa stie ce exista dincolo de stancile lui. Erau atat de multe lucruri pe care nu le stia.

Timpul trecea, iar el se intalta. Putin cate putin. Incepuse sa uite tristetea singuratatii la gandul ca in curand avea sa vada dincolo de piatra ceea colturoasa care-i bloca orizontul. Si iata ca aceasta zi veni in sfarsit. O zi pe care o asteptase cu nerabdare, plin de entuziasm si anticipatie, dar care se dovedi o zi destul de confuza. A invatat doua lucruri inportante atunci: ca daca are destula rabdare poate creste indeajuns de inalt incat sa poata vedea dincolo de pietrele ce-l inconjoara si ca lumea in care s-a nascut e mult mai mare decat banuise vreodata. Aceste ganduri l-au umplut de bucurie si tristete in acelasi timp, intr-un mod foarte ciudat, pe care nu-l mai experimentase pana atunci. Piatra despre care credea ca este cel mai mare obstacol al sau se dovedise a fi doar primul si cel mai neinsemnat. Vedea acum un perete intreg de stanca dincolo de acea piatra. Totusi, cu toata aceasta furtuna de sentimente venise si o speranta: batranul uliu nu-l mintise. Lumea era mare, iar el avea sa vada intr-o zi  pana la marginele ei! Atunci s-a nascut cu adevarat visul. Visul ce avea sa fie batjocorit si incurajat. Visul care acum, dupa sute si sute de ani de viata, era la doar un pas distanta. Iar pasul acela astepta doar momentul deciziei, clipa in care alegea sa-l parcurga. Doar o clipa...

Va urma...

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

DE-CLICK: Episodul 01 - Dimineata

<< - Episodul 02>>


Episodul 1 - Dimineata

- Tineti-va bine! Ha ha ha!
- Heeei! Fii atentaaa!
- Prea redepe! Prea repede! E Preaaaa repedeee !!!
- Liniste! Mai avem putin! Ha ha !
- O sa ne omoriii !
- Sunteti doi fricosi, n-aveti pic de incredere in mine ?
- Nuuuu !
- Tch...vedem imediat...inca putin !
- O sa ne ciocnim !
- ...3...
- Sunt prea tanar sa mor !
- ...2...
- E nebuna, a inebunit !
- ...1...
- Ancaaa ! Mai inceeet !
- Acum !

Trase brusc de controale, actiona franele aeriene, extinse planoarele la maxim si elibera un jet puternic de aer din reglajele-fata, ridicand botul aparatului la 90 de grade si fortand stabilizatoarele de aterizare si propulsorul principal, toate aproape simultan. Perna de aer creata opri pentru o fractiune de secunda aparatul la 2 metri de peretele stancii si la 1 metru jumatate de sol, dupa care-l propulsa din nou spre cer ca o sageata, lasand in urma o adevarata tornada.

- Ha ha ha ha ha ! Am reusit ! Eh, acum tot mai credeti ca exagerez ?
- Esti nebuna, femeie !
- Hmpf ! V-am spus doar, sunt cel mai bun pilot din cati exista. Sa nu indrazneasca cineva sa mai spuna ca nu-i adevarat !
- Poti sa aterizezi acum...simt ca ma ia cu lesin...
- Fatalailor. Si va mai spuneti barbati. N-aveti pic de sange rece.

Activa pilotul automat la viteza de croaziera, seta destinatia pentru intoarcerea la baza, lasa controalele libere si se intinse cu pofta.

- Mmmm...asta da inceput de zi !
- Intr-una din zile...iti promit c-o sa ti-o platesc, Anca.
- Hmmm...si la ce anume te-ai gandit, ei, Mihai ?
- Hei, Anca...
- Ce-i ? Nu-mi spune ca-mi faci si tu dedica...
- ...ai exagerat in ultimul hal ! Era o simpla gluma ! Puteam sa murim cu totii ! Esti un pilot excelent, dar asta a fost teribilism dus la extrem. Vrei sa demonstrezi ca meriti sa fii un pilot de incredere ? Atunci nu pune vietile oamenilor in pericol, mai ales pe ale coechipierilor tai ! Noi trei formam o echipa ! Trebuie sa putem avea incredere unii in altii, iar acum increderea mea in tine a scazut brusc...

Atmosfera deveni tacuta, ramanand doar sunetul motoarelor si-al vantului pe fuselaj. Mihai se linistise si el si privea acum abatut la unduirile peisajului. Zburau deasupra unei zone de deal-munte. Stanci semete se iveau din loc in loc printre copacii desi. Era o dimineata superba de primavara, cu un cer senin si conditii perfecte de zbor.

- Adevarul e ca are dreptare. Am exagerat. Eu fac mereu misto de ei pe orice tema, iar acum...m-am razbunat pe ei pentru...pentru o simpla gluma pe seama decolarii. Trebuie sa-mi cer scuze, le merita...

Chiar in clipa in care se intorcea spre ei, alarma de proximitate porni stridenta. Se intoarse brusc si vazu pe radar cum un proiectil auto-ghidat se indreapta spre ei cu mare viteza.

- La posturi ! Proiectil in coada !

Decupla imediat pilotul automat si impinse brusc acceleratorul. Dan isi activa postul, scaunul sau retragandu-se si ridicandu-se in postul de tragere, in timp ce Mihai se roti catre panoul sau de comanda.

- Mihai, da-mi o tinta !
- Imediat ! Ora 6, unghi: +4, deviatie Est. 5000 m. Castiga teren ! Anca !
- Da, care-i modelul ?
- Se ghideaza dupa vibratiile produse de motorul nostru in atmosfera. E un nenorocit de "liliac" !
- Cum scap de el ?
- Nu scapi. Ca sa ne piarda urma ar trebui sa oprim motoarele.
- Tch...Dan, il vezi ?
- Inca nu.
- 4000 m.
- Hai...hai...unde esti ?!
- Mihai, cauta punctul de lansare, vezi daca poti sa afli de unde a venit nenorocitul.
- Asta incerc !
- Il vad ! Anca, fii pe faza !
- Daca ratezi...
- Nu ratez ! Hai, intra in raza...
- 2000 m.
- Al meu esti !

Proiectilul abia daca se putea observa din cauza reflexiei luminii pe invelisul sau special. Reglajele optice automate erau aproape inutile, asa ca le dezactiva. Respira adanc si tinti manual. Degetul strangea abia perceptibil de tragaci, in timp ce Dan compensa fiecare miscare a aparatului lor de zbor. Un sunet scurt al tragaciului si un trasor perforant izbi proiectilul in plin, gaurind invelisul exterior, perforand circuitele de alimentare ale propulsorului si explodand spectaculos.

- Ha ! Floare la ureche !

Anca si Mihai rasuflara usurati.

- Mihai, cum stam ?
- Am reusit sa prind o emisie. Proiectilul trimitea semnale codate. Le-am inregistrat, dar trebuie sa ajungem la baza ca sa pot sa le decodez. Am reusit totusi sa aflu ca nu e un model aer-aer. A fost lansat de la sol, de aia ne-a luat prin surprindere. Nu am aflat pozitia exacta a lansatorului, dar am redus zona la un singur sector. Propun sa mergem intai la baza, suntem singuri si putem deveni tinte usoare.
- Zi-mi care-i sectorul si hai sa-i lovim acum, cand nu se-asteapta !
- Nu m-ai auzit ? Vezi ce tip de proiectile au. Pe distanta scurta nu le putem evita !
- Tch, n-au nicio sansa, pot sa le evit ! Zi-mi care-i sect...
- Anca ! Taci ! Mihai, codifica un mesaj de urgenta catre baza si spune-le cum sta treaba si sa ne astepte pregatiti cu un plan de actiune. Trebuie sa ne intoarcem cat mai repede si sa-i depistam. Anca, du-ne la baza cat poti de repede. Trebuie sa ne intoarcem inainte sa dispara. In regula ?
- Ok. Scuze...si pentru acum si pentru mai devreme. Am exagerat. N-o sa se mai intample. Acum tineti-va bine !

Va urma...

<< - Episodul 02>>

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Ne vedem dincolo...

Vântul bătea în continuare cu putere pe creasta muntelui, răvăşind firele de iarbă şi crengile micilor arbuşti ce creşteau printre stânci. Înaintarea era dificilă. Paltonul îi flutura în bătaia vântului, iar incălţările grele alunecau din când în când pe pietre umede sau pământul moale al pantelor abrupte. Respira greu, dar nu se oprea. Ştia că, dacă se opreşte chiar şi pentru câteva clipe înainte de a ajunge sus, îi va fi şi mai greu să pornească din nou la drum. Cerul era plumburiu, lumina difuză contribuind la sentimentul de raceală ce înconjura crestele munţilor. Plouase, însă acum plafonul norilor se ridicase şi ploaia se oprise. Aşteptase într-o scobitură din stâncă timp de câteva ore bune pentru a se feri de rafalele umede ce bicuiau versanţii stâncoşi, însă văzând că el nu cedează, ploaia se oprise, iar el pornise din nou.

"Încă puţin..." îşi spuse, agăţându-se de arbuşti şi fire de iarbă, încercând să se ajute prin orice mijloace, forţându-şi muşchii.

Ajunse pe creasta muntelui. Privi în jur, încercând să se orienteze, căutând ultimul reper care să-l ghideze la destinaţie. Ochii îi lăcrimau din cauza vântului rece, spatele îi era ud de transpiraţie, apa i se terminase şi ştia că, dacă nu ajunge cât mai repede, totul va fi fost în zadar. Trase adânc aer în piept şi îşi reglă bătăile inimii. Scoase pumnalul de la brâu şi-l aruncă spre pământ. Cuţitul nu se înfipse adânc, lovind o piatră ascunsă şi căzu cu vârful spre nord-vest. Privi cerul. Vântul îşi schimbă brusc direcţia, rafalele de vânt ce până atunci îl biciuiau dinspre sud-est, suflâund acum vertiginos dinspre nord-vest.

"Deci ai să faci tot posibilul să mă opresti, chiar şi acum...nu-i nimic, mă aşteptam să fie aşa. Şi nu te condamn..."

Îşi ridică pumnalul, îl şterse cu grijă şi-l puse înapoi în teacă. Privi stânca ce se înalţa spre nord-vest, trase din nou aer în piept şi plecă din nou la drum. Creasta unduia uşor, coborând, urcând, coborând din nou, urcând abrupt, într-un final ajungând la poalele stâncii. Vântul era din ce în ce mai rece şi mai tăios, iar norii scânteiau din când in când, străbătuţi de cate un fulger. Privi stânca, căutand reperul. Un fulger lovi creasta vecină.

"Avertismentele tale nu mă vor opri, ştii asta" spuse uşor, într-o voce puţin răguşită.

"Ştiu că-ţi e frică, dar ştiu şi că eşti conştientă că este necesar..."

Se întoarse spre stânca dinaintea lui, se apropie de ea şi o atinse uşor cu mâna stângă, bandajele uzate şi rupte ce o înfăşurau fluturând sub suflul violent al vântului. Închise ochii.

"Încă puţin..."

Ocoli stânca, urcând panta ce ducea din nou pe coamă. Privi vârful muntelui ce se vedea dinaintea sa.

"Încă puţin..."

Cerul devenea tot mai ameninţător, fulgerele fiind tot mai dese. Vântul lovea ca un bici, iar şi iar, făcându-i paltonul să pocnească puternic la fiecare rafală. Fularul i se desprinse si îi fu dus în văzduh, lăsându-i părul liber în bătaia vântului. Vuietul asurzitor era amplificat din cand în cand de bubuitul puternic al tunetelor. Un fulger lovi stânca pe langă care trecuse, smulgând o bucată din ea, aruncând-o cu o fortă incredibilă în prăpastie şi zguduind întregul munte. Privi spectacolul distructiv, reuşind cu greu să rămână vertical din cauza descătuşării elementelor, ce i se opuneau cu o îndârjire aproape la fel de puternică ca şi hotărârea cu care el le rezista, înaintând pas cu pas, alunecând, lovindu-se, zgâriindu-se şi tăindu-se în mărăcinii şi colţurile ascuţite de piatră.

"Ştii că, dacă vrei să ma opreşti, o poţi face doar într-un singur mod: prăbuşind muntele odată cu mine, pentru că eu nu voi pleca fără el." spuse din nou cu aceeaşi voce răguşită, plină de tristeţe.

Ajunse la ultimul perete de stâncă, ultimul obstacol între el şi destinaţia lui. Înainta lent, folosindu-şi ultimele puteri pentru a nu fi smuls de vânt sau doborât de tremurul muntelui asaltat de fulgere. Tunetele îi loveau pieptul, încercând să-i smulgă aerul din plămani. Îşi pierduse gheata stângă, rămasă prinsă într-o crestătură a muntelui, unde i se înţepenise când alunecase, fiind la un pas să cadă. Îşi tăiase şireturile cu cuţitul, trăgându-şi cu greu piciorul, acum însângerat.

"Încă puţin..."

Se prinse cu greu de ultimul prag din piatră, adăugând încă o tăietură printre bandajele sfâşiate, ridicându-se pe jumătate, rostogolindu-se apoi pe platoul din vârf. Rămase întins cîteva clipe, privind cerul. Parul negru îi flutura, biciuindu-i faţa. Se ridică cu greu. Plămânii îl dureau, solicitaţi de efortul supraomenesc. Piciorul stâng nu îl mai ajuta. Picături de sânge cădeau din când în când de pe bandaje mâinii stângi. Scoase pumnalul cu mâner din lemn de fag şi lamă de argint, ţinându-l în mana dreaptă şi făcu câţiva pasi, şchiopătând, până în centrul altarului săpat în piatra muntelui. Privi pe rand cele opt coloane masive ce-l inconjurau, se întoarse la piatra rotunda din centru, înaltă de un metru, de la baza căreia opt şanţuri săpate în piatră plecau spre cele opt coloane. Totul în jur crea o atmosferă apocaliptică, fulgerele curgând acum continuu, lovind crestele munţilor din jur, iar tunetele zguduind pământul. Avalanşe puternice porneau din locurile unde loveau săbiile cerului. Vijelia era acum o adevărată tornadă, spulberând totul în jur, iarbă, crengi, pământ şi pietre. Mirosul de ozon provocat de electricitatea din aer îi înţepa nările, arzându-i respiraţia.

"În sfârşit am ajuns..."

Ridică pumnalul spre cer, privind pentru ultima oară dezlănţuirea elementelor, înconjurat de furia vântului şi fulgerele ce loveau tot mai aproape.

"La revedere, iubita mea..."

Fulgerul lovi pumnalul din mâna sa, însă nu reuşi să-l doboare. Îl prinsese. Pumnalul lumina acum puternic, întregul munte strălucind sub scânteierea sa. Prinse mânerul cu ambele mâini şi lovi cu putere în piatra din centrul altarului. Lama se înfipse cu totul. Fulgerul capturat se scurse în munte prin cele opt canale, lovind cei opt stâlpi masivi. Opt crăpături, coborând până în adâncurile Pământului, despicară muntele.

"Ne vedem dincolo..."

Inspirată de Carţi şi Vrăji.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Cafeaua si punctul

Intra in cafeneaua, destul de galagioasa la ora aceea, si se indrepta spre masa lui din spate, ascunsa dupa colt, acolo unde galagia ajungea doar ca un zgomot neclar si indepartat, masa la care sta de ani de zile si pe care o gasea de fiecare data libera, pentru ca toti ceilalti veneau pentru a savura sunetul vietii, pe cand el incerca sa desluseasca intelesul tacerii. O saluta in treacat pe tanara de la bar si observa chiar in ultima clipa ca unul din scaunele de la masa sa era ocupat. Ramase putin descumpanit, privindu-l nedumerit pe tanarul din fata sa. Acesta il privi la randul sau cateva clipe.

- Ma scuzati, abia m-am asezat. Era cumva ocupata?
- Nu...nu, eu doar...

Cuvintele ramasera suspendate o vreme, momentul fiind intr-un final intrerupt de tanar.

- Doriti sa luati loc la masa mea? Mi-ar prinde bine putina conversatie.
- Sigur...multumesc.
- Pentru putin.

Se aseza pe scaunul din fata tanarului, isi aseza teancul de coli pe masa si ramase o vreme tacut, incercand inca sa se obisnuiasca cu ideea de a avea un interlocutor. Venea de ani de zile la cafeneaua asta, stand ore intregi cu cafeaua pe masa, pierdut in hartiile lui. Patronul si angajatii cafeneleui il stiau si il primeau de fiecare data cu caldura. Facea parte din atmosfera cafenelei, ca o embleba secreta pe care doar cei de-ai casei o stiau. Chelnerita veni la masa si-l intreba pe un ton cald, cu o usoara nota admirativa in glas:

- Buna ziua, cafeaua obisnuita?
- Da, multumesc, ii raspunse la randul sau cu un zambet aproape parintesc.

Fata se retrase si cei doi ramasera din nou singuri.

- Veniti des aici ?
- Da. De aproape 3 ani. De fapt, veneam si inainte, doar ca in loc de cafeneaua de acum era o mica sala de lectura, iar la etaj, unde acum este terasa acoperita, era o biblioteca.
- Serios? Nu stiam! Imi pare rau ca nu am venit pe-aici pe vremea aia. Eu sunt aici pentru prima data. Am batut strazile de azi dimineata si cautam un loc unde sa ma relaxez putin, iar cafeneaua asta are o energie aparte. Asta m-a facut sa intru. E un loc vesel. Nu agitat, cum sunt majoritatea, vanzand galagia drept veselie. Chiar daca e putin galagios, acest loc e in primul rand vesel, nu credeti?
- Hm...sa stii ca ai dreptate. Nu m-am gandit la asta pana acum.

Chelnerita aparu si se oprira amandoi din discutie cat timp fata aranja ceasca de cafea, mica cescuta cu lapte proaspat si farfuriuta cu fursecuri.

- Din partea casei, spuse ea si zambi larg.
- Multumesc.

Cei trei schimbara inca un rand de zambete dupa care fata se retrase din nou.

- Draguta fata. Calda. Inteleg de ce veniti de atata vreme aici.
- Da, oamenii sunt foarte prietenosi. Desi nu am stat niciodata de vorba in adevaratul sens al cuvantului, ne cunoastem si avem o relatie calda...desi cam ciudata, daca e sa ne gandim mai bine.
- Eu nu cred ca e ciudata. Multi oameni stau impreuna zile intregi, luni, ani de zile si tot nu au aceasta scanteie in relatia lor. Va invidiez intr-un fel.

Zambira amandoi si gustara cate un fursec si-o gura de cafea.

- Vad ca aveti acest teanc de hartii cu dumneavoastra. Nu vreau sa fiu intruziv, dar am observat ca sunt un soi de notite. Cu ce va ocupati?
- A, astea? Da...pai...cand vin aici, vin pentru ca e un loc unde ma pot concentra usor si ma pot focaliza in cercetarile mele.
- Sunteti cercetator? In ce domeniu?
- A, nu, nu sunt chair cercetator. A fost o vreme in care am fost profesor de geometrie vectoriala la Facultatea de Matematica. Dar asta a fost demult. Acum sunt pensionat si cercetarile mele sunt mai mult implinirea unei curiozitati ce s-a nascut inca din copilarie si pe care am abandonat-o si am reluat-o de nenumarate ori pana acum. He, he...daca stau sa ma gandesc, s-ar putea spune ca e obsesia vietii mele.
- Pare ceva important...si interesant.

Spuse tanarul privind foarte serios teancul de hartii de pe masa, dupa care il privi la fel de serios si patrunzator pe profesor.

- Spuneti-mi va rog mai multe.
- Chiar vrei asta? E destul de complicat si cei mai multi oameni ar crede ca e o prostie, o risipa de timp si energie in cautarea unei utopii.
- Nu pareti genul de om care sa alerge nici dupa prostii, nici dupa utopii. Vreau sincer sa-mi spuneti mai multe despre cercetarile dumneavoastra. E primul lucru care a reusit cu adevarat sa-mi starneasca curiozitatea de foarte multa vreme.
- Iti multumesc!
- Pentru...?
- Sincer sa-ti spun, de cand vin aici, esti prima persoana care m-a intrebat serios despre munca mea. Foarte bine. O sa-ti spun, chiar si cu riscul de a ma crede nebun. Ha, ha. N-as fi crezut ca va fi o zi atat de interesanta azi! Vino putin mai aproape.

Tanarul isi muta scaunul langa cel al profesorului, in timp ce acesta scormoni in teancul sau de foi si scoase la iveala o coala de hartie ingalbenita, destul de sifonata, pe care erau asternute simboluri, formule si cateva desene imprastiate.

- Asta e ideea de la care a inceput totul. Cand eram cam de varsta ta eram pasionat de modul in care functioneaza lumea in care traim. Planetele, galaxiile, atomii, obiectele de orice fel. Ce le face sa fie asa cum sunt? Care sunt legile care le guverneaza? Si mai important, cum au luat nastere acele legi? Ce face lumea sa fie...lume? Citeam carti peste carti: fizica, chimie, biologie, astronomie, fizica cuantica...cate si mai cate. Tot cautand, am ajuns la un moment dat sa vad ca stiinta de una singura, desi m-a ajutat sa inteleg multe, nu imi dadea raspunsul complet. Asa ca am ajuns sa citesc miturile creatiei din diversele culturi si religii, incercand sa inteleg itelepciunea ce se ascunde dincolo de metaforele de multe ori confuze in care erau prezentate. Si aici am primit multe raspunsuri, dar tot incomplete. Pe vremea aia eram student si, desi toata lumea ma considera un viitor savant, eu numai la asta nu ma gandeam. Matematica mea nu se prea potrivea cu a lor.
- Era mai mult o filozofie, nu-i asa?
- Da, intr-un final a devenit un soi de filozofie personala, formulata dupa algoritmi matematici imbinati cu termeni si notiuni ezoterice.
- Hm, foarte interesanta abordarea dumneavoastra. Nu m-as fi gandit la matematica drept un limbaj filozofic.
- Nici eu nu m-am gandit multa vreme la asta. Eram prea prins in calcule si teorii ca sa mai observ lucruri de genul asta.
- Si ce ati facut mai departe? Ati ajuns la vreun rezultat?
- Ti-am spus, am renuntat si am revenit la obsesia asta de multe ori de-a lungul vremii. De fiecare data cand ajungeam la un pas de a gasi raspunsul, ma blocam intr-un punct si renuntam, jurandu-mi de fiecare data ca a fost ultima incercare si ca de atunci inainte imi voi trai viata ca un om normal, cu preocupari si dorinte normale. Dar, dupa cum vezi, normalitatea nu prea mi s-a potrivit.
- Imi puteti arata unde v-ati blocat?
- Da. Indiferent ce abordare aveam, intr-un final ajungeam de fiecare data in exact acelasi punct. Uite. In geometrie vectoriala avem ceea ce se numesc spatii vectoriale. Adica, definim o multime de puncte, la care adaugam o relatie pe acea multime. Impreuna formeaza un spatiu vectorial. Daca adaugam si un punct de referinta, cum vezi aici punctul O, atunci acel spatiu vectorial devine un spatiu afin. In plus, acea multime poate de fapt sa fie o multime de multimi, sau de spatii vectoriale...chiar si de alte spatii afine si poate avea n dimensiuni. Acest lucru e foarte important, deoarece, folosind aceasta teorie a spatiilor afine, putem modela o multime de multimi si relatiile dintre ele care sa reprezinte intrg universul si tot ceea ce contine. A, uitasem sa-ti spun ca si acea relatie poate fi de fapt o relatie compusa din mai multe alte relatii definite pe multimea spatiului afin.

Facu o scurta pauza si urmari putin reactiile tanarului, sa vada daca putea urmari ce-i spunea. Spre surprinderea sa, tanarul privea foarte atent notitele si graficele sale, avand in priviri acea sclipire specifica a intelegeri pe care invatase s-o recunoasca de-a lungul anilor de predare. Zambi. Tanarul isi ridica si el privirea zambind admirativ. Se privira conspirativ si luara cate un fursec si-o gura de cafea, savurandu-le satisfacuti in tacerea relativa din acel colt de cafenea, bucurandu-se de muzica vietii din jurul lor, fundalul sonor fiind perfect pentru acea discutie. Tanara care-i servise tresari, surprinsa de privirea celor doi.

- Ma...ma scuzati, n-am vrut sa va intrerup.
- Nu-i nicio problema, nu ai intrerupt nimic. Poti sa vii mai aproape daca vrei, nu trebuie sa stai tocmai acolo. Astazi e o zi deosebita. Avem oaspeti.

Ii zimbi usor si fata prinse curaj si se apropie usor, cu miscari gingase.

- Ia un loc.
- N..nu pot, sunt in timpul serviciului.

Profesorul isi intoarse privirea spre patronul localului care privea intreaga scena din spatele barului, destul de surprins de discutia aprinsa din "coltul linistii". Pricepu destul de usor intentia profesorului si aproba din cap, dupa care se ridica si intampina clientul care se indrepta spre tejgehea, cu un zambet conspirativ in goltul gurii. Fata ezita putin, dupa care isi trase timida un scaun la masa lor si se aseza, putin stanjenita.

- Buna, eu sunt Andrei. Iar dansul este domnul profesor...chiar, nu am facut inca prezentarile! Ma scuzati, domnule profesor, eu sunt Andrei.
- Eu sunt Constantin. Si va rog pe amandoi, nu imi vorbiti cu "domnul profesor" sau alte apelative de genul asta. Constantin e numai bine.
- Am inteles, incantat de cunostinta.
- Eu sunt Ana. Incantata.
- Domnul prof...pardon, Constantin tocmai spunea cum ca putem modela matematic universul folosind spatii...afine, nu?
- Da, spatii afine. Vrei sa-ti explic ce sunt ele?
- Multumesc, dar intamplarea face ca sunt anul intai la matematica si chiar asta am studiat semestrul trecut la geometrie.
- Oh, i-auzi, o colega de breasla! Ma bucur sa vad ca mai exista oameni interesati de matematica.
- Ceea ce spuneati adineauri mi se pare foarte interesant. Pot sa va spun sincer ca, daca ni s-ar preda asa ceva la cursuri, nu as mai fi avut nota pe care o am acum la geometrie vectoriala, spuse Ana zambind.
- Constantin, spuneai ca ajungeai mereu la un impas...
- Da. Am incercat sa gasesc un algoritm pentru a putea exprima acea relatie de care vorbeam in asa fel incat, introducand parametrii obtiuti prin masuratori si observatii stiintifice, sa dea rezultatele corecte regasite in natura. Cu alte cuvinte sa definesc matematic relatia ce sta la baza legitatilor universului.
- Si ce v-a oprit?
- Pai, draga Ana, de fiecare data am incercat metode diferite. Una dintre cele mai simple a fost sa cresc progresiv complexitatea spatiului afin crescand dimensiunile multimii si adaptand functia spatiului afin in functie de aceste schimbari. Asa am pus la punct un algoritm recustiv care sa realizeze adaptarea functiilor si multimilor pentru n dimensiuni folosind rezultatele verificate in n-1. Si am inceput cu dimensiunea 1: dreapta. Pana aici lucrurile sunt foarte simple si clare. In dimensiunea n=1 se poate construi usor spatiul afin de care avem nevoie. Am adaugat apoi a doua dimensiune, am obtinut planul si iarasi, lucrurile am mers bine. De fapt, lucrurile merg in felul asta pana la dimensiunea 9. Calculele ajung pana atunci sa devina foarte complexe si cu greu pot fi simplificate. Si chiar si atunci, ecuatiile obtinute ar bloca multe creiere. Insa, folosind unitati de calcul foarte puternice si introducand date solide in ecuatie, se verifica, demonstrandu-se destul de clar ca universul nostru are cel putin 9 dimensiuni, dintre care perceptia noastra ne lasa sa observam doar 4. Problema acum apare. Cand se trece la n=10 se intampla ceva foarte straniu, ceva ce sfideaza logica si da peste cap toata verificarea, indiferent de ce metoda am ales. Cand ajung cu algoritmul la pasul n=10, ecuatiile obtinute descriu o multime care este in acelasi timp vida, dar si infinita. Ceea ce e o imposibilitate matematica. O multime e vida atunci cand nu are nici-un element. Orice multime cu cel putin un element inceteaza sa mai fie vida...cu atat mai mult atunci cand are o infinitate de elemente.
- Hmm...asta chiar ca e o problema. Tu ce zici de asta Ana?
- Sincer, nu stiu ce sa zic. Ma gandeam adineauri ca poate ati gresit ceva la calcule, dar...
- Algoritmul de incrementare a dimensiunilor e corect. A fost verificat si de alti colegi de-ai mei si nici ei nu si-au putut explica fenomenul. E ca si cum, ajungand la 10 dimensiuni, algoritmul se reseteaza automat. Un fel de dimensiune zero la puterea infinit...o gaura neagra a calculelor, ha ha ha.
- Dimensiunea 0?
- Da.
- Cum adica?
- Pai, daca luam dimensiunea 1, avem o dreapta. Dreapta are lungime. Un plan, are lungime si latime. Adica 2 dimensiuni. La dimensiunea 3 adaugam adancimea. Punctul in schimb nu are nicio dimensiune masurabila. In acelasi timp, punctul este infinit de mic, acel simbol pe care-l asociem noi cu ideea de punct fiind o simpla conventie. Daca am incerca sa vedem un punct in adevaratul sens al cuvantului, nu am reusi niciodata. Este foarte ciudat...foarte ciudat...

Constantin privi foaia ingalbenita, pierdut in ganduri, in timp ce tinerii se privira, fascinati de toate acele idei extraordinare. Andrei lua un fursec si-i oferi si Anei unul si-o gura din cafeaua lui. Atmosfera din acel colt de lume era aproape ireala, mistica si in acelasi timp foarte "stiintifica". Ca o mica lume de basm SF, daca exista macar asa ceva. Si totusi atat de reala. Intr-un final, Constantin rupse tacerea.

- Eh, dar toate astea vor ramane un mister, unul din multele pe care lumea le aduna in atat de popularele carti ce profita de pe urma curiozitatii oamenilor, promitand dezlegari uimitoare, nereusind in final decat sa satisfaca nevoia umana de a imagina lumi iluzorii, misterioase si intrigante. Eu am lasat in urma aceasta cautare fara sfarsit, de data aceasta pentru totdeauna. Astazi venisem cu gandul sa savurez o ultima cafea inainte de a pleca pentru totdeauna din acest oras si de a urmari o alta obsesie de-a mea, fotografia pasarilor rare. Se pare ca soarta a vrut sa-mi ofere o despartire speciala si a ales sa va trimita pe voi doi in intampinare.
- Ma bucur ca am ales sa intru tocmai astazi in aceasta cafenea si am avut ocazia sa va intalnesc, domnul profesor. Oamenii ca dumneavoastra se gasesc foarte rar.

Discutia deveni una joviala, dar subiectul misterului punctului 10 fusese deja incheiat. Constantin si Andrei discutau veseli, savurand fursecurile si cafeaua. Ana insa ramasese tacuta, privind usor incruntata insemnarile de pe foaia ingalbenita de vreme. Intr-un tarziu observara si ceilalti atentia si concentrarea din privirea ei si isi indreptara si ei atentia spre foaie.

- Stiti, spuse Ana, daca am incepe progresia algoritmului cu n=0 in loc de n=1, ce rezultat am obtine?

Cei doi se privira, o privira pe Ana, dupa care se privira din nou si iarasi pe Ana.

- Nu stiu...nu stiu ce rezultate se obtin...nu cred ca am incercat niciodata asta...
- E posibil, domnule profesor? Adica...ce-a spus Ana...se poate incepe de la dimensiunea 0?
- Ar trebuie sa se poata...Cum de nu m-am gandit niciodata la asta !?

Profesorul lua o foaie alba si incepu sa calculeze de zor, scriind, taind, simplificand, calculand mai departe, revenind, in timp ce tinerii il priveau aproape tinandu-si respiratia, incercand sa evite chiar si cel mai mic gest care l-ar putea distrage pe profesor, nerabdatori sa afle ce rezultate ar putea da aceasta noua idee. Profesorul se opri din calculat, puse creionul pe masa, prinse coala de hartie cu ambele main si o privi incruntat timp de cateva minute, incercand parca sa verifice daca nu cumva se strecurase vreo eroare.

- Foarte ciudat...
- Ce este?
- ...hmm...
- Deci?
- E posibil sa fie o greseala...sau sa nu insemne nimic important...dar...hmm...
- Haideti, nu ne mai tineti in suspans, care-i rezultatul?
- Pai...rezultatul este o multime vida/infinita...exact ca in cazul n=10...de fapt..e aceeasi multime...
- Si ce inseamna asta?
- Sincer...nu stiu exact...dar daca urmam algoritmul si trecem pe baza lui la n=1, toate calculele se verifica, lucrurile urmandu-si cursul in acelasi mod ca atunci cand plecam direct de la n=1...
- Adica...universul nostru...
- Vreti sa spuneti ca...
- Se pare ca...adica...dupa calculele mele...universul nostru se sprijina pe...nimic...
- Nu prea inteleg...
- Nici eu...
- Eh, sigur e vreo greseala, oricum, frumoasa idee Ana. Cred ca ar fi mai bine sa pastrezi tu hartiile astea. Nu se stie niciodata, poate o sa spargi pana la urma misterul, spuse profesorul in gluma, razand vesel impreuna cu Andrei.

Ana primi hartiile, ramanand tacuta. Mai discutara putin, platira consumatia, isi luara la revedere si plecara discutand veseli in timp ce ieseau pe usa cafenelei. Ana ramasese in continuare la masa. Trecuse de ora inchiderii, afara fiind deja intuneric. Patronul veni la masa unde statea ingandurata si se aseza pe unul dintre scaune.

- Eh, ce spunea "domnul tacere"? Ati vorbit ore in sir si pareati cu totii foarte captivati de hartiile lui.
- Da...
- Ei, hai, ce esti asa de serioasa? Doar nu incercati sa descifrati misterele creatiei?
- Asa e...desi...
- Doar nu cumva...
- ...
- Vrei sa spui ca voi chiar asta faceati? Despre asta erau notitele alea ale lui?
- Nu stiu sigur...dar daca profesorul avea dreptate, atunci...intreaga realitate si intreaga noastra existenta...si a tuturor lucrurilor de orice natura...nu este nimic altceva decat un punct...un vid...si-un infinit...
- Eh, te-a vrajit prea mult. Viata e simpla. Sunt aici, esti aici. Realitatea e aici, o vedem, o simtim...si suntem amandoi constienti ca acum stam pe scaune, la o masa pe care ar cam trebui s-o curatam. Era doar un om cu o poveste frumoasa. Acum hai sa strangem, e deja tarziu.
- Aveti dreptate. Ma scuzati.

Ana se ridica si se apuca de treaba. Ramasese pe ganduri si era cam abatuta, dar tarminase treaba repede. Incuiara usa, trasera grilajul, isi luara la revedere si plecara fiecare spre casa.

- Hmm...constienti. Oare...asta unde se integreaza in algoritm?

Inspirata de matematica vietii.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

A fost odată un început...

A fost odată un început...

...atunci am scris pentru prima oară ceva. Doar de dragul de a scrie. Nu îmi amintesc de ce am vrut iniţial să scriu, dar am decis să scriu...aşa, pur şi simplu, să scriu şi eu ceva. Pentru cine? Păi petntru mine, normal. Am vrut să mă citesc scriind probabil. Ce-am scris până la urmă? Nu îmi mai amintesc nici asta. Păcat, ar spune probabil cineva. Mie nu-mi pare rău că nu-mi amintesc. Pentru că prima dată când am scris, nu am scris ca să ţin minte, nu am scris ca să citească cineva, am scris doar pentru că vroiam să scriu. Şi ce-am obţinut cu asta o să mă întrebi probabil? Ce-am rezolvat dacă am scris, am citit odată, dupa care foaia pe care am scris a fost mototolită şi aruncată într-un coş de gunoi, fără să poată fi vreodată apreciată de cineva, fără să atingă vreodată sufletul cuiva, fără să fie ţinută minte vreodată de cineva în afară de mine...care oricum am uitat ce conţinea? Răspunsul este unul atât de evindent, de simplu şi de frumos încat cel mai probabil îl vei rata pană în monentul în care îl vei citi câteva rânduri mai jos, moment în care ţi se va părea atat de evident, de simplu şi de frumos, încat o să te întrebi - pe jumătate supărat că n-ai observat de prima oară, pe jumătate bucuros că incă există lucruri atât de simple şi de frumoase şi că tocmai ai realizat unul dintre ele - cum de ai putut să-l ratezi? Ceea ce am câştigat prin faptul că am scris ce-am scris acea primă oară, pe acea primă foaie de hartie pe care nu o va mai citi nimeni niciodată şi de care nici eu nu îmi mai amintesc decât faptul că am scris ceva pe ea, este faptul că am scris. Da, ai citit bine. Faptul că am scris. Că a fost o primă dată cand eu am scris. Dacă nu scriam atunci, dacă nu exista acea primă dată, atunci nu putea să existe nici o a doua oară, nici o a treia...şi aşa mai departe. Şi nu aş fi putut scrie acum despre acea primă dată, iar tu nu ai putea citi acest scurt pasaj din viaţa unui om care, odată, cu destul de mult timp în urmă, a scris pentru prima dată ceva. Ok, o să întrebi probabil acum, cu ce ne ajută asta pe noi acum, pe oricare dintre noi? Cu ce te ajută pe tine faptul că acum stai şi citeşti aceste rânduri şi faptul că eu, un necunoscut anonim a scris aceste rânduri, sau oricare rânduri? Cu ce schimbă asta viaţa ta, sau pe a oricui? Cu ce o poate îmbunătăţi? Ce rost are pană la urmă să scrii? Mai ales despre aşa ceva?

A fost odată un sfarşit...

...atunci s-a sfârşit ceea ce eram. Eu, cel de pană atunci, am murit. Atunci, lucrurile în care credeam, lucrurile cu care mă identificam, care construiau ceea ce eram, au fost aruncate. Mai întai furios, împrăştiate prin toată camera , dupa care aşezate grămadă într-un colţ...ca într-un final să fie aranjate, organizate şi puse frumos într-o cutiuţa pe care, la sfarşit, după ce am pus capacul, să scrie frumos, cu litere cam dezordonate, dar care aveau totuşi o tentă artistică, "Trecut". Am pus tot trecutul în acea cutie? Bineânţeles că nu. Am păstrat multe lucruri din acel trecut, chiar foarte multe. Pentru că dupa ce am aruncat acele prime foi de trecut, mototolite şi unele chiar rupte, am început, încet, încet, să descopăr în teancul acela e foi şi amintiri plăcute. Desene schiţate stângaci şi disproporţionat, dar care transmiteau căldură, detaşare, câteodată poate doar acel sentiment de plutire pe care îl ai când faci ceva fără să îţi propui, fără să plănuieşti, ci doar pentru că tocmai ai realizat că poţi. De ce e important acest lucru? De ce ar fi bun un sfarşit? De ce ar putea cineva spune că moartea este un lucru frumos? Cum ar putea să fie un sfârşit ceva frumos? Sfârşitul, moartea...înseamnă că ceea ce se sfârşeşte, că ceea ce moare...dispare... De ce ai vrea tu, de exemplu, să dispari? De ce ar vrea oricine să dispară? Nu este oare acest lucru, faptul că te sfârşeşti, că mori, că dispari...cel mai înfricosător lucru la care te poţi gândi? Dacă dispari, nu înseamnă că nu mai ramane nimic din tine? Chiar aşa să fie, oare? Chiar poţi să dispari cu adevărat? Aşa, cu totul? Chiar dispare oare cu adevărat ceva? Orice... Oare, prin insăşi faptul ca un lucru a existat, nu înseamnă ca el a lasat amprenta existenţei lui în lume pentru totdeauna? Nu a marcat el întreaga lume prin simpla sa prezenţă? Ti se pare că exagerez, nu? Poate...dar ia gandeşte-te puţin la asta fără să tragi concluzia din start. Chiar aşa de exagerat să fie? Te las pe tine să decizi până unde a marcat pentru tine realitatea simpla existenţă a unei clipe în care, din milioane de oameni împrăştiaţi pe suprafata unei întregi planete, din miliardele de posibilităţi în care puteau să interacţioneze, doi dintre ei au interacţionat în aşa fel, într-un mod atât de precis încât sfideaza orice lege a probabilităţii descrise vreaodată, având nişte condiţii atât de bine potrivite, atât de îndelung construite, pas cu pas, de-a lungule a miliarde de ani, atât de mulţi ani încat nu vor putea fi niciodată cu adevărat număraţi, toate acestea producând acest miracol al hazardului care eşti tu...şi care nu ar fi avut niciodată loc dacă acest puzzle infinit ar fi avut o singură piesă lipsă. Dar să revenim, vorbeam despre sfarşit. De ce îmi place sfarşitul? De ce am murit cu zâmbetul pe buze? Pentru că astfel am putut să renasc şi să ajung să pot spune acum...

...a fost odată un început.

Iar cutia trecutului are capacul nesigilat.

Gânduri în gânduri din alte gânduri,

inspirate de şi dedicate unui Călugar Rebel.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.