Îndemn către scânteia din tine

Într-o lume monotonă, lipsită de inspiraţie,
Într-o lume ce aleargă iar şi iar după senzaţie,
Într-o lume îngropată cu taxe şi cu inflaţie,
Într-o lume-n care toţi trăiesc după legislaţie,
Într-o lume izolată de-a celui de lângă tine,
Într-o lume ce trăieşte cu noxe şi vitamine,
Într-o lume deformată de idei false de bine,
Oare cum de-am avut şansa să te întalnesc pe tine?

Într-o lume-n alb şi negru, tu aduci un cucubeu,
Într-o lume temătoare, tu aduci curaj de zmeu,
Într-o lume arogantă, dai lecţii despre onoare,
Într-o lume îngheţată, porneşti o noua vâltoare,
Într-o lume ce se pierde, devii ghid şi-ndrumător,
Într-o lume resemnată, tu araţi spre viitor,
Eşti o flacără ce arde către bolţile cereşti,
Eşti o scânteie de viată, dar nu-ţi aminteşti ce eşti.

Într-o lume prinsă-n lanţuri, ai ales totuşi să vii,
Într-o lume de adulţi, să îi transformi în copii,
Într-o lume nemiloasă, să-i înveţi compasiunea,
Într-o lume fără faruri, să aprinzi din nou lumina.
Într-o lume ca aceasta ai ales totuşi să vii,
Însa lumea te-a făcut să uiţi glasuri de copii,
Să uiţi cine eşti, ce-ai fost şi de ce ai venit iară,
Să uiţi că eşti ca un soare strălucind pe timp de vară.

Flacăra schimbării, vino! Nu te pierde în iluzii!
Nu crede minciuna lumii ce te loveşte acum,
Ce vrea să te schilodească, să te lase în contuzii.
Eşti aici având un scop, nu uita că ai un drum.
Te aşteaptă să faci paşii, pe rand, unul câte unul,
Chiar dacă pare că mergi în zig-zag precum nebunul.
Nebuni sunt ei, căci au uitat că sunt scântei, flăcari şi ei,
Aşa că arzi scânteie dragă şi să-i aprindem şi pe ei.

Inspirată de şi dedicată Flăcării.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Visam că zbor

Linişte. De-oadată cerul a tremurat!
Solul se vedea tot mai aproape, venind,
Orizontul se-nchidea tot mai mult şi mai mult,
Vuietul infernal mă lăsa orb şi surd,
Mă vedeam cum veneam din văzduh prăbuşind
Tot cerul cu mine ca un meteor renegat.

Era dimineaţă, soarele-abia răsărea.
Prima rază era deja in pat lângă mine,
Trezindu-mă uşor c-o mângâiere pe frunte.
Visul se sfarşise brusc, lăsând începute
Idei îndrăzneţe despre puteri divine,
Însă lumina zile le mistuise deja.

Vântul luase foc, conştiinţa-mi topea,
Eram un bolid fără frâne sau roţi.
Cerul refuza să mă lase sa zbor
Aruncându-mă-n jos ca pe ciocanul lui Thor,
Încercând să îmi zică: “Tu să zbori n-ai să poţi!”,
Iar eu refuzam să cred ce-mi spunea.

Visul se repeta insistent zi de zi,
Trezindu-mi dorinta să aflu mai mult,
Să găsesc misterul ce îmi scăpa tot mereu,
Să descifrez mesajul ce-mi trimitea Dumnezeu,
Să înteleg viitorul înaintând în trecut,
Cum se sfinţesc înţelepţii devenind iar copii.

Mă visasem mereu plutind ca un duh,
Neştiind niciodată cum ajunsesem acolo,
Dar gustând din plin ce-mi oferea libertatea
De-a zbura ne-ngrădit, părăsindu-mi cetatea,
Strălucind sus pe boltă ca vestitul Apollo,
Cuprinzând într-o palmă întregul văzduh.

Soarele era sus, privindu-mă blând
Cum închid iarăşi ochii într-o nouă-ncercare
De a trece peste nelămuriri şi confuzii.
Atunci a fost clipa când am ieşit din iluzii
Lăsând în urmă visarea, zburând către soare,
Spărgând cerul şi apoi revenind pe pământ.

O altă idee despre viaţă.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.