- Tu esti tot o planta, e adevarat, ii spunea ea, dar nu esti la fel ca celelalte care cresc aici. Ele sunt ierburi pitice, plante care sunt convinse ca nu au nicio sansa sa creasca mai inalt de atat. Tu, se vede bine, visezi sa cresti. Nu le mai asculta cand spun ca aici nu poti creste, ca e prea sus, ca e prea frig, ca vantul bate prea puternic. Tu esti un copac, iar copacii cresc inalti! Stiu ca vei vedea marginea lumii! O stiu!”
Bineinteles, ea nu avea de unde sa stie acest lucru. Nu vazuse niciodata un alt copac. Dar el a crezut-o. A crezut-o pentru ca era o floare. O floare delicate, gingasa, care parea ca va fi spulberata de prima rafala de vant, dar care crestea in fata lui, in fiecare zi mai frumoasa.
Crescuse in varful unui munte stancos din apropierea unui lac, unde, pentru o vreme, fusese doar el si vantul. Alti copaci probabil ca n-ar fi reusit sa-si infiga radacinile printre stancile taioase, dar el reusise. Se nascuse dintr-o samanta scapata din cioc de o pasare ce incerca cu disperare sa scape de un uliu. Uliul isi avea si el cuibul in varful acela de munte si isi petreceau adesea timpul privind orizontul. Era deja destul de batran cand observa inmugurind ceea ce experienta il invatase ca avea sa fie un copac. Stia ca pomii aveau nevoie de pamant moale si bogat pentru a trai si s-a mirat cand a vazut pentru prima oara micul firicel verde care se ridica dintre stanci. Nu i-a dat prea multe sanse de supravietuire, dar nu l-a smuls. L-a urmarit crescand, asteptandu-se ca in orice moment sa-si intoarca privirea si sa-l gaseasca uscat si ofilit. Dar nu a fost asa. Micul pomisor reusea sa reziste conditiilor aspre in care se nascuse, luptand cu inversunare sa supravietuiasca. Intr-o zi, uliul s-a apropiat de pomisor si, pentru prima oara, i-a vorbit:
- Salut micutule. Vad ca te descurci destul de bine. Eu sunt un uliu. Locuiesc aici, in apropiere...
Pomisorul s-a speriat la inceput, dar cum uliul astepta rabdator, isi facu curaj si-i raspunse.
- Buna ziua, eu sunt...ma scuzati, dar...nu prea stiu cine sunt. Pietrele acestea sunt locul unde m-am nascut si...singura mea casa...
- Iti place aici?
- Da...doar ca...as vrea sa vad ce se afla dincolo de pietrele din jurul meu. Stiti...sunt prea inalte si...nu pot vedea decat cerul de deasupra.
- E intr-adevar o problema, nu-i asa? Presupun ca e plictisitor si enervant sa poti vedea doar un mic petic de cer si cateva pietre, nu? Dar nu-ti face griji, poate ca intr-o zi vom privi impreuna soarele rasarind de dincolo de marginea lumii.
- Marginea lumii?
- Da. Este locul cel mai indepartat de unde ne aflam acum. Am incercat de multe ori sa ajung acolo, dar n-am reusit niciodata. Atat de departe e!
- M-ati puteti ridica, sa arunc si eu o privire? Pare ceva foarte frumos...
- Imi pare rau, dar daca te-as ridica, ai muri. Tu esti un pom, iar pomii nu pot parasi pamantul in care s-au nascut. Asa este firea lor.
Zilele treceau si pomisorul era tot mai inalt. Uliul trecea din cand in cand si stateau de vorba, dupa care se inalta din nou in vazduh. A invatat multe de la batranul uliu. Ii povestea mereu despre locurile prin care trecuse. Munti inalti, rauri, paduri. I-ar fi placut sa vada si el o padure. Uliul ii spusese ca padurile sunt pline de pomi, de ierburi, de arbusti, de pasari, de animale si cate si mai cate. Ar fi vrut sa stie mai multe despre copacii din paduri, ar fi vrut sa-i cunoasca. Dar nu-i spunea niciodata uliului despre asta.
Intr-o zi, uliul veni si se aseza langa el, privind tacut spre cer. Ramasesera asa multa vreme. Batranul uliu vorbi primul:
- Astazi trebuie sa ne luam la revedere.
- Cum adica?
- Adica sa ne salutam pentru ultima oara.
- Pentru ultima oara? De ce?
- As fi vrut sa putem petrece mai mult timp impreuna, sa te vad crescand pana deasupra acestor pietre, dar se pare ca nu voi apuca sa vad acea zi.
- De ce? Nu inteleg.
- Eu sunt batran. Mi-am trait viata, iar acum, aceasta viata a mea a ajuns la sfarsit. Dar nu te intrista. Sunt multumit si n-am regrete. Si ceva imi spune ca somnul acesta nu este fara vise. Mi-ar fi placut sa iti fiu aproape mai mult timp, dar stiu ca te vei descurca si fara mine. Mi-ai dovedit asta inca de cand te-ai nascut.
In ziua aceea, uliul pleca si nu se mai intoarse niciodata.
Pentru o vreme a fost trist si singur. Privea cerul, privea umbrele stancilor din jur, privea norii si asculta suieratul pustiu al vantului ce-i purta. Si-ar fi dorit sa poata pleca si el, sa-l urmeze pe batranul uliu. Sau sa plece in cautarea unui alt destin. Dar, asa cum ii spusese batranul inca de la prima lor intalnire, era un copac. Iar natura copacilor este sa-si traiasca intreaga viata in pamantul in care s-au nascut. Avea foarte multe intrebari, era curios, vroia sa stie ce exista dincolo de stancile lui. Erau atat de multe lucruri pe care nu le stia.
Timpul trecea, iar el se intalta. Putin cate putin. Incepuse sa uite tristetea singuratatii la gandul ca in curand avea sa vada dincolo de piatra ceea colturoasa care-i bloca orizontul. Si iata ca aceasta zi veni in sfarsit. O zi pe care o asteptase cu nerabdare, plin de entuziasm si anticipatie, dar care se dovedi o zi destul de confuza. A invatat doua lucruri inportante atunci: ca daca are destula rabdare poate creste indeajuns de inalt incat sa poata vedea dincolo de pietrele ce-l inconjoara si ca lumea in care s-a nascut e mult mai mare decat banuise vreodata. Aceste ganduri l-au umplut de bucurie si tristete in acelasi timp, intr-un mod foarte ciudat, pe care nu-l mai experimentase pana atunci. Piatra despre care credea ca este cel mai mare obstacol al sau se dovedise a fi doar primul si cel mai neinsemnat. Vedea acum un perete intreg de stanca dincolo de acea piatra. Totusi, cu toata aceasta furtuna de sentimente venise si o speranta: batranul uliu nu-l mintise. Lumea era mare, iar el avea sa vada intr-o zi pana la marginele ei! Atunci s-a nascut cu adevarat visul. Visul ce avea sa fie batjocorit si incurajat. Visul care acum, dupa sute si sute de ani de viata, era la doar un pas distanta. Iar pasul acela astepta doar momentul deciziei, clipa in care alegea sa-l parcurga. Doar o clipa...
Va urma...
This work is licenced under a Creative Commons Licence.
