Umbre - Partea I
Lumina dimineţii devenea din ce în ce mai puternică. Primele raze de soare se strecurau deja prin frunzişul pădurii. Alergase aproape toată noaptea într-un ritm nebunesc, fără nicio clipă de odihnă, având din când în când impresia că şi-a păcălit urmăritorii, însă prezenţa lor revenea de fiecare dată în urma ei. Reuşise să păstreze distanţa şi mulţumea la fiecare pas pentru sutele de ore de antrenamente nemiloase la care fusese supusă încă din copilărie. Îşi simţea fiecare muşchi sfâşiat de efort. Plămânii o ardeau, încercând să ţină pasul cu nevoia tot mai mare de oxigen, storcând fiecare strop de energie din corp. Singurul motiv pentu care acesta încă o mai asculta era voinţa. Se împiedică de o rădăcină, se rostogoli, se redresă şi îşi reluă fuga fără oprire. Simţi şuieratul unei săgeţi trecându-i pe lângă urechea stângă, o alta înfigându-se în trunchiul unui copac din apropiere.
"Nu te opri! Nu te opri şi luptă să rămâi în viaţă!"
Lumina dimineţii o făcea o ţintă din ce în ce mai uşoara şi, neavând cum să ştie dacă ultimele săgeţi erau într-adevăr şi cele din urmă, îşi alegea traseele cu cât mai multe obstacole, folosindu-se de orice întâlnea pentru a le obstrucţiona linia de ochire. Însă pădurea era pe sfârşite. Se putea observa liziera, iar asta înseamna un singur lucru: devenea ţintă sigură. Încercase în câteva rânduri să devieze în lateral, însă fusese forţată de fiecare dată să revină la traseul iniţial, fiind flancată de cei trei urmaritori.
"Nu te mai gândi acum! Păstrează-ţi concentrarea şi fugi! Dacă va fi nevoie, luptă, dar deocamdată fugi!"
O nouă săgeată şuieră şi se înfipse într-un copac, ceva mai în faţă. Trecu pe langa el, ţâşnind prin tufişuri, plină de zgârieturi, cu hainele rupte şi murdare. În clipa în care se pregătea să se întoarcă brusc, decisă să îşi înfrunte urmăritorii, atenţia îi fu atrasă de un nou sunet. Mâna i se desprinse de pe manerul pumnalului, lăsându-l în continuare în teacă.
"Apă!"
Continuă să alerge, evitând încă două săgeţi, urmărind sunetul, din ce în ce mai clar, al unui râu ce curgea la marginea pădurii.
"Râul...? Am ajuns tocmai la râu?"
Mintea începuse din nou să-i funcţioneze, căutând noi soluţii, reanalizând peisajul şi căutând să refacă în minte distanţa parcursă şi direcţia în care se îndrepta.
"Spre răsărit...asta înseamnă că sunt în apropierea Văii Galbene! Canionul!"
Acest nou gând îi reîmprospătă întreaga fiinţă, căpătând un nou avânt. Alerga frenetic, sărind peste rădăcini şi trunchiuri uscate. Se împiedică, se redresă, lovinduse de un stejar bătrân, alergând în continuare cu toată viteza, având un singur gând în minte:
"Canionul! Dacă ajung la canion, am scăpat!"
Sunetul apei se auzea din ce în ce mai puternic, devenind un vuiet. Cei trei erau de asemenea la limita puterilor. Încărcau din mers arbaletele, blestemând în gând acest asasin şi încăpăţânarea lui de a nu renunţa. Ştiau că şansele lor de a-l prinde scădeau brusc, înţelegând la fel de bine semnificaţia tumultului de apă ce se auzea în depărtare. O noua rafală de săgeţi îşi luă zborul, ratându-şi ţinta şi provocând un nou şir de blesteme.
"Am ajuns!"
Pădurea se termina brusc, dezvăluind o cădere liberă de peste opt metri, la baza căreia curgea faimosul Râu al Tunetului. Ajunsă pe marginea falezei, se opri pentru o singură clipă, trăgând adânc aer în piept. O nouă salbă de săgeţi îi şuieră pe lângă urechi şi o durere acută îi fulgeră braţul stâng. Privi scurt peste umăr, având timp să observe cele trei siluete apropiindu-se, două dintre ele încărcând din nou arbaletele. Înjură în gând pentru prostia de a se fi oprit şi plonjă în adâncuri, ignorând săgeata ce-i perforase muşchiul.
Pe marginea prăpastiei, cei trei priveau încruntaţi conturul din apă, ce-şi croia cu greu drum printre valurile puternice ale râului. Lansară ultimele două săgeţi mai mult la noroc, ştiind că de acum urmărirea lor se sfârşise. Malul pe care se aflau era mult prea înalt, pe o porţiune mult prea mare pentru a mai fi în avantajul lor. Chiar dacă ar fi plonjat în urma asasinului, nu puteau şti în ce loc ar fi ieşit acesta la mal, cu atât mai puţin cu cât malul estic era mult mai uşor accesibil, oferind o mulţime de locuri în care se putea ascunde. Unul dintre ei îngenunchie, respirând sacadat. Toţi trei erau la limita puterilor. Rămaseră acolo până ce se convinseră că silueta din apă nu avea de gând să iasă la mal, apoi se retraseră pe rând în desişul pădurii.
This work is licenced under a Creative Commons Licence.
