EchinoX: Umbre - Partea I



Umbre - Partea I

Lumina dimineţii devenea din ce în ce mai puternică. Primele raze de soare se strecurau deja prin frunzişul pădurii. Alergase aproape toată noaptea într-un ritm nebunesc, fără nicio clipă de odihnă, având din când în când impresia că şi-a păcălit urmăritorii, însă prezenţa lor revenea de fiecare dată în urma ei. Reuşise să păstreze distanţa şi mulţumea la fiecare pas pentru sutele de ore de antrenamente nemiloase la care fusese supusă încă din copilărie. Îşi simţea fiecare muşchi sfâşiat de efort. Plămânii o ardeau, încercând să ţină pasul cu nevoia tot mai mare de oxigen, storcând fiecare strop de energie din corp. Singurul motiv pentu care acesta încă o mai asculta era voinţa. Se împiedică de o rădăcină, se rostogoli, se redresă şi îşi reluă fuga fără oprire. Simţi şuieratul unei săgeţi trecându-i pe lângă urechea stângă, o alta înfigându-se în trunchiul unui copac din apropiere.

"Nu te opri! Nu te opri şi luptă să rămâi în viaţă!"

Lumina dimineţii o făcea o ţintă din ce în ce mai uşoara şi, neavând cum să ştie dacă ultimele săgeţi erau într-adevăr şi cele din urmă, îşi alegea traseele cu cât mai multe obstacole, folosindu-se de orice întâlnea pentru a le obstrucţiona linia de ochire. Însă pădurea era pe sfârşite. Se putea observa liziera, iar asta înseamna un singur lucru: devenea ţintă sigură. Încercase în câteva rânduri să devieze în lateral, însă fusese forţată de fiecare dată să revină la traseul iniţial, fiind flancată de cei trei urmaritori.

"Nu te mai gândi acum! Păstrează-ţi concentrarea şi fugi! Dacă va fi nevoie, luptă, dar deocamdată fugi!"

O nouă săgeată şuieră şi se înfipse într-un copac, ceva mai în faţă. Trecu pe langa el, ţâşnind prin tufişuri, plină de zgârieturi, cu hainele rupte şi murdare. În clipa în care se pregătea să se întoarcă brusc, decisă să îşi înfrunte urmăritorii, atenţia îi fu atrasă de un nou sunet. Mâna i se desprinse de pe manerul pumnalului, lăsându-l în continuare în teacă.

"Apă!"

Continuă să alerge, evitând încă două săgeţi, urmărind sunetul, din ce în ce mai clar, al unui râu ce curgea la marginea pădurii.

"Râul...? Am ajuns tocmai la râu?"

Mintea începuse din nou să-i funcţioneze, căutând noi soluţii, reanalizând peisajul şi căutând să refacă în minte distanţa parcursă şi direcţia în care se îndrepta.

"Spre răsărit...asta înseamnă că sunt în apropierea Văii Galbene! Canionul!"

Acest nou gând îi reîmprospătă întreaga fiinţă, căpătând un nou avânt. Alerga frenetic, sărind peste rădăcini şi trunchiuri uscate. Se împiedică, se redresă, lovinduse de un stejar bătrân, alergând în continuare cu toată viteza, având un singur gând în minte:

"Canionul! Dacă ajung la canion, am scăpat!"

Sunetul apei se auzea din ce în ce mai puternic, devenind un vuiet. Cei trei erau de asemenea la limita puterilor. Încărcau din mers arbaletele, blestemând în gând acest asasin şi încăpăţânarea lui de a nu renunţa. Ştiau că şansele lor de a-l prinde scădeau brusc, înţelegând la fel de bine semnificaţia tumultului de apă ce se auzea în depărtare. O noua rafală de săgeţi îşi luă zborul, ratându-şi ţinta şi provocând un nou şir de blesteme.

"Am ajuns!"

Pădurea se termina brusc, dezvăluind o cădere liberă de peste opt metri, la baza căreia curgea faimosul Râu al Tunetului. Ajunsă pe marginea falezei, se opri pentru o singură clipă, trăgând adânc aer în piept. O nouă salbă de săgeţi îi şuieră pe lângă urechi şi o durere acută îi fulgeră braţul stâng. Privi scurt peste umăr, având timp să observe cele trei siluete apropiindu-se, două dintre ele încărcând din nou arbaletele. Înjură în gând pentru prostia de a se fi oprit şi plonjă în adâncuri, ignorând săgeata ce-i perforase muşchiul.

Pe marginea prăpastiei, cei trei priveau încruntaţi conturul din apă, ce-şi croia cu greu drum printre valurile puternice ale râului. Lansară ultimele două săgeţi mai mult la noroc, ştiind că de acum urmărirea lor se sfârşise. Malul pe care se aflau era mult prea înalt, pe o porţiune mult prea mare pentru a mai fi în avantajul lor. Chiar dacă ar fi plonjat în urma asasinului, nu puteau şti în ce loc ar fi ieşit acesta la mal, cu atât mai puţin cu cât malul estic era mult mai uşor accesibil, oferind o mulţime de locuri în care se putea ascunde. Unul dintre ei îngenunchie, respirând sacadat. Toţi trei erau la limita puterilor. Rămaseră acolo până ce se convinseră că silueta din apă nu avea de gând să iasă la mal, apoi se retraseră pe rând în desişul pădurii.

Va urma...




Creative Commons License This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Poveste

S-a urcat într-un tren - ultimul către Iaşi -
Într-o noapte de toamnă pe un frig pătimaş,
A intrat în vagonul fără compartimente,
Şi-a găsit locul şi sta, cu căştile-n ureche.

Lume era chiar multă, chiar la ora tarzie,
Era înghesuială şi multă gălăgie.
Dar lui nu prea-i păsa de ce se-ntâmpla-n jur,
Privea pe geam la luna si stelele-mprejur.

Era puţin pierdut în gânduri încâlcite,
Dar totul s-a schimbat în câteva clipite,
Pentru că scaunul din faţă, încă neocupat,
Era al unei fete ce-atunci s-a aşezat.

El şi-a întors privirea de la geam către ea
În acelaşi moment când şi ea îl privea:
I-a tăiat răsuflarea, timpul s-a dilatat,
Inima a prins viteza, apoi s-a-mpiedicat,

Se pierduse cu totul în ochii ei adânci
Cum nu mai întâlnise niciunde pân-atunci.
Pentru o clipă-n timp totul a dispărut.
Erau doar ochii ei şi totul era mut.

I-a luat destul de mult pană să se adune,
Să işi calmeze pulsul şi să îi poată spune
Chiar şi-un singur cuvânt, ce oricum n-avea sens.
Dar odată rostit, restu-a venit din mers.

Tot drumul au vorbit de vrute şi nevrute,
Planuri de viitor şi întâmplări trecute.
Vorbeau ca două suflete ce se ştiau de-o viaţă
Deşi nu se făcuse nici măcar dimineaţă.

Ba chiar mai mult, atunci, pornind de la un gând
Spus mai întâi în glumă, au facut legământ
Că peste zece ani ei se vor revedea,
Tot în ultimul tren ce spre Iaşi va pleca.

Timpul de-atunci s-a scurs şi ei s-au revăzut
Nu peste zece ani, ci-ntr-un timp mult mai scurt.
La început au încercat să fie mai formali,
Dar nu le statea-n fire să fie-aşa banali.

El, când se intalneau, descoperea mereu
Lucruri ce-l fermecau şi reuşea cu greu
Să evite momentul, sperând să nu greşească
Spunând că o iubeşte pe-acea micuţă fată.

Însa, în acea iarnă-n ajun de sărbători,
El a decis să-i scrie într-un buchet de flori
O poezie-n care s-arate ce simţea,
Să-i facă un cadou în anul ce venea.

Atunci povestea schimbă capitolele cărţii
Pentru că vieţii-i place să amestece sorţii,
Iar în acele zile când ei nu s-au văzut
Ea s-a îndrăgostit de-un alt necunoscut.

El voia să îi spună ce mult ţine la ea,
Ea-i spunea că-s amici, că ea aşa credea.
El era foarte trist, confuz, nedumerit,
Ea suspina zicând c-alege tot greşit.

Totul părea pe dos, nimic nu avea sens:
Ea îi spunea într-una că deja a ales,
El nu avea cuvinte, nu ştia ce să facă,
Ea a iesit plângând, confuză, supărată.

O vreme au lasat timpul să se aşeze,
El hotărând s-o lase cursul să şi-l urmeze.
Nu vroia să dispară şi i-a spus într-o zi
Că poate să accepte, că doar nu sunt copii,

C-alegerea-i respectă, rămânând doar amici,
C-a meritat să-ncerce şi că se-opreste-aici.
Şi deşi-i era greu şi sufletu-i plângea
El chiar a încercat să renunţe la ea.

I-a trimis, însă, acea micuta poezie
Ce-abia acum era trecută pe hartie,
În care îşi pusese o bucăţică din
Sufletul sau ce încă mai credea în destin.

Şi pentru că-ntr-o zi vorbiseră de vise
Ambii fiind deschişi, fără joc de culise,
El voia s-o ajute, măcar aşa, discret,
Să-şi urmarească visul ţinut încă secret.

Îi facu un cadou, urmând aceste gânduri,
Care să o ajute să-şi pună visu-n rânduri,
Fără se se aştepte că raspunsul va fi:
“Eu nu te voi uita nicicând, aşa să ştii!”

A fost întâia oară când lui i se spunea
Că nu va fi uitat. Şi i-o spusese ea...
Ca unui amic, da, ştia şi acest fapt,
Dar nu se aşteptase şi-a fost foarte mişcat.

Cu aceste cuvinte şi cele dinainte
Despre-alegeri greşite ce-i răsunau în minte,
Cu flacăra din suflet ce nu se potolea,
A ştiut clar că înca nu poate renunţa.

Purta cu el în suflet în fiecare zi,
Sentimentul pe care nu il putea minţi,
Ştiind cu siguranţă că de va renunţa
Aşa uşor, nicicând nu şi-o va mai ierta.

Ştia c-a spus deja că rămân doar amici,
Nu vroia să-i despartă, nu căuta complici,
Nu credea despre el că e mai potrivit,
Că el ar fi alesul, Făt-Frumos-ul ursit.

Ştia un singur lucru: ca e indragostit
Încă din tren, de-atunci, de când s-au întâlnit.
De asta sta acum şi scria înc-odată
Sentimente în versuri pentru această fată.

Nu ştia daca ea le va citi măcar,
Dacă va şti vreodată ce-i în sufletul lui, dar
Acest capitol de poveste s-a încheiat aici,
Iar după tot ce-a fost, el e chiar fericit

Şi-ncepe-un nou capitol în care dă de veste:
“Acest vers este un nou început de poveste!”


Povestea Muzei.
Inspirata de si dedicata ei.


P.S.: Draga Muza, originalul iti apartine pentru totdeauna, exact asa cum a fost de la bun inceput: unic, la fel ca tine, pastrand toate micile detalii ce au fost omise aici.

Am stat foarte multa vreme pe ganduri, contempland daca sa postez aceasta poveste sau nu. Si n-a fost o decizie usoara, pentru ca - da! - este inspirata din fapte reale. Dar, intr-un final, mi-am amintit cuvintele unei alte  persoane dragi mie, care mi-a spus cu mult timp in urma: "Orice poveste frumoasa are dreptul de a fi povestita". Iar aceasta, trebuie sa recunoasteti, este o poveste frumoasa, ce ar putea la fel de bine sa inceapa cu "A fost odata..."


Creative Commons License This work is licenced under a Creative Commons Licence.

EchinoX: Medalion



Medalion

- Pardon...mă scuzaţi. Aşa, să vedem... Oho, ia te uită! Nu vă supăraţi, cine-i tipa?
- Nu ştiu, dar se ţine bine. I-a spart deja nasul matahalei, iar până acum a scăpat neatinsă. Dar nu ştiu cât o mai ţine norocul, bolovanul ăla nu cedează cu una cu două...
- Hmm...cred că bănuiesc deja, dar...ştiţi cumva de ce s-au luat la bătaie?
- Se pare că necioplitu' ăsta a încercat să-i ceară taxă de trecere prin oraş. Fata a refuzat, iar când Butuc a încercat să-i ia rucsacul...cred că ai prins ideea...
- Mda...

Privi scena cu interes, curioasă şi în acelaşi timp încântată de agitaţia provocată. Fusese mai mereu nervoasă în ultimele trei zile, cotrobăind prin micul orăşel fără niciun succes. Şi-n plus, cât de des apare ocazia ca cineva - în afară de ea, bineînteles - să aibă curajul să-i spargă nasul lui Butuc?

- Te sfătuiesc să te opreşti, spuse Arrura. Nu vreau să te rănesc şi mai mult. Vroiam doar...
- Aaaaaaa !

Fata evită pumnul fără probleme, strecurându-se pe sub lovitură, apucând mâna din spate a agresorului şi răsucindu-l spectaculos. Uriaşul se trezi la pământ pentru cea de-a patra oară, însă, spre deosebire de celelalte trei dăti, acum avea un pumnal uşor arcuit lipit de beregată. Privirea fetei, care până atunci fusese calmă şi detaşată, avea acum o sclipire criminală, păstrând totuşi expresia de calm - lucru care-i îngheţă sângele în vene.

- Ultimul avertisment: potoleşte-te!

Matahala înghiţi în sec, dând uşor din cap în semn că, în sfârşit, a înţeles mesajul.

- Bun. Vroiam să ştiu unde pot să-l găsesc pe călugărul ce conduce mănăstirea din apropiere. Nu era la mănăstire şi...

- Călugărul Anatol nu-i în oraş!

Vocea venise din spate, de undeva din mulţime. Se întoarse, încercând să-i găsească sursa şi se opri cu privirea asupra singurei fete care se vedea în acea zonă.

- ...şi nu cred că se mai întoarce.

Arrura se ridică de deasupra victimei sale şi păşi în dreptul tinerei cu ochi verzi, în care citea clar prezenţa pericolului. Văzu că aceasta era puţin mai înalta decat ea, dar din câte îşi putea da seama, îşi păstra avantajul unei musculaturi mai puternice. Totuşi, ceva din adancul ei îi spunea că această fată i-ar fi pus mult mai multe probleme decât grămada de carne ce gâfâia în spatele sau.

- Îmi poţi spune, te rog, încotro a plecat?
- Din pacate, nu. Ştiu doar că, înainte să plece, a primit o scrisoare de la un călugăr străin şi că a doua zi dispăruseră amândoi fără urmă. Asta a fost acum trei zile...

Un zâmbet puţin ironic se întipări pe chipul Elenei, privind fără pic de ezitare în ochii de un negru abisal ai Arrurei.

- Sincer, cred că se săturase de gloata asta şi s-a hotărât în sfârşit să-şi ia o vacanţă. Poftim!

Arrura prinse din zbor obiectul metalic, deschise palma şi analiză preţ de o clipă medalionul argintiu. Îşi ridică privirea, însă Elena dispăruse deja în mulţime. Puse medalionul într-un buzunar al vestei uşoare, pe care-o purta peste bluza albă ce-i urmărea discret conturul bustului. Pumnalul se întoarse şi el în teacă. Îşi scutură pantalonii de praf, dupa care îşi ridică rucsacul de piele, vechi şi prăfuit şi se îndreptă spre ieşirea vestică a oraşului. Gloata strânsă în jurul ei începu să se împrăştie. Sprijinită de zidul unei clădiri din apropiere, Elena îi urmărea mişcările cu atenţie.

- Spre vest...bun! Măcar acum am un punct de pornire.

Abia când Arrura ieşi din câmpul ei vizual îşi întoarse privirea spre clopotniţa ce se putea observa în vârful dealului. Cu un gest reflex, atinse cu mâna stângă cercelul verde ce-i împodobea urechea, în timp ce cu mâna dreaptă prinse uşor mânerul pumnalului ascuns în teaca prinsă de picior, mascată de buzunarul fals al pantalonilor largi.

- Aşa deci, popă nesuferit, credeai că poţi să dispari cu una cu două! Nu scapi tu de mine aşa de usor!

Se întoarse în camera ei de la etajul unei case din apropiere, îşi strânse în grabă puţinele lucruri pe care le avea, îşi luă vesta din piele, ce avea un al doilea pumnal, ceva mai mare, prins pe interior, apoi plecă pe urmele misterioasei bătăuşe.

- Nu ştiu ce intenţii ai, dar, atât timp cât mă pot folosi de tine să dau de preotul ăla zăpăcit, o să-ţi fiu umbră.


Va urma...




Creative Commons License This work is licenced under a Creative Commons Licence.