A fost odată un început...
...atunci am scris pentru prima oară ceva. Doar de dragul de a scrie. Nu îmi amintesc de ce am vrut iniţial să scriu, dar am decis să scriu...aşa, pur şi simplu, să scriu şi eu ceva. Pentru cine? Păi petntru mine, normal. Am vrut să mă citesc scriind probabil. Ce-am scris până la urmă? Nu îmi mai amintesc nici asta. Păcat, ar spune probabil cineva. Mie nu-mi pare rău că nu-mi amintesc. Pentru că prima dată când am scris, nu am scris ca să ţin minte, nu am scris ca să citească cineva, am scris doar pentru că vroiam să scriu. Şi ce-am obţinut cu asta o să mă întrebi probabil? Ce-am rezolvat dacă am scris, am citit odată, dupa care foaia pe care am scris a fost mototolită şi aruncată într-un coş de gunoi, fără să poată fi vreodată apreciată de cineva, fără să atingă vreodată sufletul cuiva, fără să fie ţinută minte vreodată de cineva în afară de mine...care oricum am uitat ce conţinea? Răspunsul este unul atât de evindent, de simplu şi de frumos încat cel mai probabil îl vei rata pană în monentul în care îl vei citi câteva rânduri mai jos, moment în care ţi se va părea atat de evident, de simplu şi de frumos, încat o să te întrebi - pe jumătate supărat că n-ai observat de prima oară, pe jumătate bucuros că incă există lucruri atât de simple şi de frumoase şi că tocmai ai realizat unul dintre ele - cum de ai putut să-l ratezi? Ceea ce am câştigat prin faptul că am scris ce-am scris acea primă oară, pe acea primă foaie de hartie pe care nu o va mai citi nimeni niciodată şi de care nici eu nu îmi mai amintesc decât faptul că am scris ceva pe ea, este faptul că am scris. Da, ai citit bine. Faptul că am scris. Că a fost o primă dată cand eu am scris. Dacă nu scriam atunci, dacă nu exista acea primă dată, atunci nu putea să existe nici o a doua oară, nici o a treia...şi aşa mai departe. Şi nu aş fi putut scrie acum despre acea primă dată, iar tu nu ai putea citi acest scurt pasaj din viaţa unui om care, odată, cu destul de mult timp în urmă, a scris pentru prima dată ceva. Ok, o să întrebi probabil acum, cu ce ne ajută asta pe noi acum, pe oricare dintre noi? Cu ce te ajută pe tine faptul că acum stai şi citeşti aceste rânduri şi faptul că eu, un necunoscut anonim a scris aceste rânduri, sau oricare rânduri? Cu ce schimbă asta viaţa ta, sau pe a oricui? Cu ce o poate îmbunătăţi? Ce rost are pană la urmă să scrii? Mai ales despre aşa ceva?
A fost odată un sfarşit...
...atunci s-a sfârşit ceea ce eram. Eu, cel de pană atunci, am murit. Atunci, lucrurile în care credeam, lucrurile cu care mă identificam, care construiau ceea ce eram, au fost aruncate. Mai întai furios, împrăştiate prin toată camera , dupa care aşezate grămadă într-un colţ...ca într-un final să fie aranjate, organizate şi puse frumos într-o cutiuţa pe care, la sfarşit, după ce am pus capacul, să scrie frumos, cu litere cam dezordonate, dar care aveau totuşi o tentă artistică, "Trecut". Am pus tot trecutul în acea cutie? Bineânţeles că nu. Am păstrat multe lucruri din acel trecut, chiar foarte multe. Pentru că dupa ce am aruncat acele prime foi de trecut, mototolite şi unele chiar rupte, am început, încet, încet, să descopăr în teancul acela e foi şi amintiri plăcute. Desene schiţate stângaci şi disproporţionat, dar care transmiteau căldură, detaşare, câteodată poate doar acel sentiment de plutire pe care îl ai când faci ceva fără să îţi propui, fără să plănuieşti, ci doar pentru că tocmai ai realizat că poţi. De ce e important acest lucru? De ce ar fi bun un sfarşit? De ce ar putea cineva spune că moartea este un lucru frumos? Cum ar putea să fie un sfârşit ceva frumos? Sfârşitul, moartea...înseamnă că ceea ce se sfârşeşte, că ceea ce moare...dispare... De ce ai vrea tu, de exemplu, să dispari? De ce ar vrea oricine să dispară? Nu este oare acest lucru, faptul că te sfârşeşti, că mori, că dispari...cel mai înfricosător lucru la care te poţi gândi? Dacă dispari, nu înseamnă că nu mai ramane nimic din tine? Chiar aşa să fie, oare? Chiar poţi să dispari cu adevărat? Aşa, cu totul? Chiar dispare oare cu adevărat ceva? Orice... Oare, prin insăşi faptul ca un lucru a existat, nu înseamnă ca el a lasat amprenta existenţei lui în lume pentru totdeauna? Nu a marcat el întreaga lume prin simpla sa prezenţă? Ti se pare că exagerez, nu? Poate...dar ia gandeşte-te puţin la asta fără să tragi concluzia din start. Chiar aşa de exagerat să fie? Te las pe tine să decizi până unde a marcat pentru tine realitatea simpla existenţă a unei clipe în care, din milioane de oameni împrăştiaţi pe suprafata unei întregi planete, din miliardele de posibilităţi în care puteau să interacţioneze, doi dintre ei au interacţionat în aşa fel, într-un mod atât de precis încât sfideaza orice lege a probabilităţii descrise vreaodată, având nişte condiţii atât de bine potrivite, atât de îndelung construite, pas cu pas, de-a lungule a miliarde de ani, atât de mulţi ani încat nu vor putea fi niciodată cu adevărat număraţi, toate acestea producând acest miracol al hazardului care eşti tu...şi care nu ar fi avut niciodată loc dacă acest puzzle infinit ar fi avut o singură piesă lipsă. Dar să revenim, vorbeam despre sfarşit. De ce îmi place sfarşitul? De ce am murit cu zâmbetul pe buze? Pentru că astfel am putut să renasc şi să ajung să pot spune acum...
...a fost odată un început.
Iar cutia trecutului are capacul nesigilat.
Gânduri în gânduri din alte gânduri,
inspirate de şi dedicate unui Călugar Rebel.
This work is licenced under a Creative Commons Licence.
