Ne vedem dincolo...

Vântul bătea în continuare cu putere pe creasta muntelui, răvăşind firele de iarbă şi crengile micilor arbuşti ce creşteau printre stânci. Înaintarea era dificilă. Paltonul îi flutura în bătaia vântului, iar incălţările grele alunecau din când în când pe pietre umede sau pământul moale al pantelor abrupte. Respira greu, dar nu se oprea. Ştia că, dacă se opreşte chiar şi pentru câteva clipe înainte de a ajunge sus, îi va fi şi mai greu să pornească din nou la drum. Cerul era plumburiu, lumina difuză contribuind la sentimentul de raceală ce înconjura crestele munţilor. Plouase, însă acum plafonul norilor se ridicase şi ploaia se oprise. Aşteptase într-o scobitură din stâncă timp de câteva ore bune pentru a se feri de rafalele umede ce bicuiau versanţii stâncoşi, însă văzând că el nu cedează, ploaia se oprise, iar el pornise din nou.

"Încă puţin..." îşi spuse, agăţându-se de arbuşti şi fire de iarbă, încercând să se ajute prin orice mijloace, forţându-şi muşchii.

Ajunse pe creasta muntelui. Privi în jur, încercând să se orienteze, căutând ultimul reper care să-l ghideze la destinaţie. Ochii îi lăcrimau din cauza vântului rece, spatele îi era ud de transpiraţie, apa i se terminase şi ştia că, dacă nu ajunge cât mai repede, totul va fi fost în zadar. Trase adânc aer în piept şi îşi reglă bătăile inimii. Scoase pumnalul de la brâu şi-l aruncă spre pământ. Cuţitul nu se înfipse adânc, lovind o piatră ascunsă şi căzu cu vârful spre nord-vest. Privi cerul. Vântul îşi schimbă brusc direcţia, rafalele de vânt ce până atunci îl biciuiau dinspre sud-est, suflâund acum vertiginos dinspre nord-vest.

"Deci ai să faci tot posibilul să mă opresti, chiar şi acum...nu-i nimic, mă aşteptam să fie aşa. Şi nu te condamn..."

Îşi ridică pumnalul, îl şterse cu grijă şi-l puse înapoi în teacă. Privi stânca ce se înalţa spre nord-vest, trase din nou aer în piept şi plecă din nou la drum. Creasta unduia uşor, coborând, urcând, coborând din nou, urcând abrupt, într-un final ajungând la poalele stâncii. Vântul era din ce în ce mai rece şi mai tăios, iar norii scânteiau din când in când, străbătuţi de cate un fulger. Privi stânca, căutand reperul. Un fulger lovi creasta vecină.

"Avertismentele tale nu mă vor opri, ştii asta" spuse uşor, într-o voce puţin răguşită.

"Ştiu că-ţi e frică, dar ştiu şi că eşti conştientă că este necesar..."

Se întoarse spre stânca dinaintea lui, se apropie de ea şi o atinse uşor cu mâna stângă, bandajele uzate şi rupte ce o înfăşurau fluturând sub suflul violent al vântului. Închise ochii.

"Încă puţin..."

Ocoli stânca, urcând panta ce ducea din nou pe coamă. Privi vârful muntelui ce se vedea dinaintea sa.

"Încă puţin..."

Cerul devenea tot mai ameninţător, fulgerele fiind tot mai dese. Vântul lovea ca un bici, iar şi iar, făcându-i paltonul să pocnească puternic la fiecare rafală. Fularul i se desprinse si îi fu dus în văzduh, lăsându-i părul liber în bătaia vântului. Vuietul asurzitor era amplificat din cand în cand de bubuitul puternic al tunetelor. Un fulger lovi stânca pe langă care trecuse, smulgând o bucată din ea, aruncând-o cu o fortă incredibilă în prăpastie şi zguduind întregul munte. Privi spectacolul distructiv, reuşind cu greu să rămână vertical din cauza descătuşării elementelor, ce i se opuneau cu o îndârjire aproape la fel de puternică ca şi hotărârea cu care el le rezista, înaintând pas cu pas, alunecând, lovindu-se, zgâriindu-se şi tăindu-se în mărăcinii şi colţurile ascuţite de piatră.

"Ştii că, dacă vrei să ma opreşti, o poţi face doar într-un singur mod: prăbuşind muntele odată cu mine, pentru că eu nu voi pleca fără el." spuse din nou cu aceeaşi voce răguşită, plină de tristeţe.

Ajunse la ultimul perete de stâncă, ultimul obstacol între el şi destinaţia lui. Înainta lent, folosindu-şi ultimele puteri pentru a nu fi smuls de vânt sau doborât de tremurul muntelui asaltat de fulgere. Tunetele îi loveau pieptul, încercând să-i smulgă aerul din plămani. Îşi pierduse gheata stângă, rămasă prinsă într-o crestătură a muntelui, unde i se înţepenise când alunecase, fiind la un pas să cadă. Îşi tăiase şireturile cu cuţitul, trăgându-şi cu greu piciorul, acum însângerat.

"Încă puţin..."

Se prinse cu greu de ultimul prag din piatră, adăugând încă o tăietură printre bandajele sfâşiate, ridicându-se pe jumătate, rostogolindu-se apoi pe platoul din vârf. Rămase întins cîteva clipe, privind cerul. Parul negru îi flutura, biciuindu-i faţa. Se ridică cu greu. Plămânii îl dureau, solicitaţi de efortul supraomenesc. Piciorul stâng nu îl mai ajuta. Picături de sânge cădeau din când în când de pe bandaje mâinii stângi. Scoase pumnalul cu mâner din lemn de fag şi lamă de argint, ţinându-l în mana dreaptă şi făcu câţiva pasi, şchiopătând, până în centrul altarului săpat în piatra muntelui. Privi pe rand cele opt coloane masive ce-l inconjurau, se întoarse la piatra rotunda din centru, înaltă de un metru, de la baza căreia opt şanţuri săpate în piatră plecau spre cele opt coloane. Totul în jur crea o atmosferă apocaliptică, fulgerele curgând acum continuu, lovind crestele munţilor din jur, iar tunetele zguduind pământul. Avalanşe puternice porneau din locurile unde loveau săbiile cerului. Vijelia era acum o adevărată tornadă, spulberând totul în jur, iarbă, crengi, pământ şi pietre. Mirosul de ozon provocat de electricitatea din aer îi înţepa nările, arzându-i respiraţia.

"În sfârşit am ajuns..."

Ridică pumnalul spre cer, privind pentru ultima oară dezlănţuirea elementelor, înconjurat de furia vântului şi fulgerele ce loveau tot mai aproape.

"La revedere, iubita mea..."

Fulgerul lovi pumnalul din mâna sa, însă nu reuşi să-l doboare. Îl prinsese. Pumnalul lumina acum puternic, întregul munte strălucind sub scânteierea sa. Prinse mânerul cu ambele mâini şi lovi cu putere în piatra din centrul altarului. Lama se înfipse cu totul. Fulgerul capturat se scurse în munte prin cele opt canale, lovind cei opt stâlpi masivi. Opt crăpături, coborând până în adâncurile Pământului, despicară muntele.

"Ne vedem dincolo..."

Inspirată de Carţi şi Vrăji.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Cafeaua si punctul

Intra in cafeneaua, destul de galagioasa la ora aceea, si se indrepta spre masa lui din spate, ascunsa dupa colt, acolo unde galagia ajungea doar ca un zgomot neclar si indepartat, masa la care sta de ani de zile si pe care o gasea de fiecare data libera, pentru ca toti ceilalti veneau pentru a savura sunetul vietii, pe cand el incerca sa desluseasca intelesul tacerii. O saluta in treacat pe tanara de la bar si observa chiar in ultima clipa ca unul din scaunele de la masa sa era ocupat. Ramase putin descumpanit, privindu-l nedumerit pe tanarul din fata sa. Acesta il privi la randul sau cateva clipe.

- Ma scuzati, abia m-am asezat. Era cumva ocupata?
- Nu...nu, eu doar...

Cuvintele ramasera suspendate o vreme, momentul fiind intr-un final intrerupt de tanar.

- Doriti sa luati loc la masa mea? Mi-ar prinde bine putina conversatie.
- Sigur...multumesc.
- Pentru putin.

Se aseza pe scaunul din fata tanarului, isi aseza teancul de coli pe masa si ramase o vreme tacut, incercand inca sa se obisnuiasca cu ideea de a avea un interlocutor. Venea de ani de zile la cafeneaua asta, stand ore intregi cu cafeaua pe masa, pierdut in hartiile lui. Patronul si angajatii cafeneleui il stiau si il primeau de fiecare data cu caldura. Facea parte din atmosfera cafenelei, ca o embleba secreta pe care doar cei de-ai casei o stiau. Chelnerita veni la masa si-l intreba pe un ton cald, cu o usoara nota admirativa in glas:

- Buna ziua, cafeaua obisnuita?
- Da, multumesc, ii raspunse la randul sau cu un zambet aproape parintesc.

Fata se retrase si cei doi ramasera din nou singuri.

- Veniti des aici ?
- Da. De aproape 3 ani. De fapt, veneam si inainte, doar ca in loc de cafeneaua de acum era o mica sala de lectura, iar la etaj, unde acum este terasa acoperita, era o biblioteca.
- Serios? Nu stiam! Imi pare rau ca nu am venit pe-aici pe vremea aia. Eu sunt aici pentru prima data. Am batut strazile de azi dimineata si cautam un loc unde sa ma relaxez putin, iar cafeneaua asta are o energie aparte. Asta m-a facut sa intru. E un loc vesel. Nu agitat, cum sunt majoritatea, vanzand galagia drept veselie. Chiar daca e putin galagios, acest loc e in primul rand vesel, nu credeti?
- Hm...sa stii ca ai dreptate. Nu m-am gandit la asta pana acum.

Chelnerita aparu si se oprira amandoi din discutie cat timp fata aranja ceasca de cafea, mica cescuta cu lapte proaspat si farfuriuta cu fursecuri.

- Din partea casei, spuse ea si zambi larg.
- Multumesc.

Cei trei schimbara inca un rand de zambete dupa care fata se retrase din nou.

- Draguta fata. Calda. Inteleg de ce veniti de atata vreme aici.
- Da, oamenii sunt foarte prietenosi. Desi nu am stat niciodata de vorba in adevaratul sens al cuvantului, ne cunoastem si avem o relatie calda...desi cam ciudata, daca e sa ne gandim mai bine.
- Eu nu cred ca e ciudata. Multi oameni stau impreuna zile intregi, luni, ani de zile si tot nu au aceasta scanteie in relatia lor. Va invidiez intr-un fel.

Zambira amandoi si gustara cate un fursec si-o gura de cafea.

- Vad ca aveti acest teanc de hartii cu dumneavoastra. Nu vreau sa fiu intruziv, dar am observat ca sunt un soi de notite. Cu ce va ocupati?
- A, astea? Da...pai...cand vin aici, vin pentru ca e un loc unde ma pot concentra usor si ma pot focaliza in cercetarile mele.
- Sunteti cercetator? In ce domeniu?
- A, nu, nu sunt chair cercetator. A fost o vreme in care am fost profesor de geometrie vectoriala la Facultatea de Matematica. Dar asta a fost demult. Acum sunt pensionat si cercetarile mele sunt mai mult implinirea unei curiozitati ce s-a nascut inca din copilarie si pe care am abandonat-o si am reluat-o de nenumarate ori pana acum. He, he...daca stau sa ma gandesc, s-ar putea spune ca e obsesia vietii mele.
- Pare ceva important...si interesant.

Spuse tanarul privind foarte serios teancul de hartii de pe masa, dupa care il privi la fel de serios si patrunzator pe profesor.

- Spuneti-mi va rog mai multe.
- Chiar vrei asta? E destul de complicat si cei mai multi oameni ar crede ca e o prostie, o risipa de timp si energie in cautarea unei utopii.
- Nu pareti genul de om care sa alerge nici dupa prostii, nici dupa utopii. Vreau sincer sa-mi spuneti mai multe despre cercetarile dumneavoastra. E primul lucru care a reusit cu adevarat sa-mi starneasca curiozitatea de foarte multa vreme.
- Iti multumesc!
- Pentru...?
- Sincer sa-ti spun, de cand vin aici, esti prima persoana care m-a intrebat serios despre munca mea. Foarte bine. O sa-ti spun, chiar si cu riscul de a ma crede nebun. Ha, ha. N-as fi crezut ca va fi o zi atat de interesanta azi! Vino putin mai aproape.

Tanarul isi muta scaunul langa cel al profesorului, in timp ce acesta scormoni in teancul sau de foi si scoase la iveala o coala de hartie ingalbenita, destul de sifonata, pe care erau asternute simboluri, formule si cateva desene imprastiate.

- Asta e ideea de la care a inceput totul. Cand eram cam de varsta ta eram pasionat de modul in care functioneaza lumea in care traim. Planetele, galaxiile, atomii, obiectele de orice fel. Ce le face sa fie asa cum sunt? Care sunt legile care le guverneaza? Si mai important, cum au luat nastere acele legi? Ce face lumea sa fie...lume? Citeam carti peste carti: fizica, chimie, biologie, astronomie, fizica cuantica...cate si mai cate. Tot cautand, am ajuns la un moment dat sa vad ca stiinta de una singura, desi m-a ajutat sa inteleg multe, nu imi dadea raspunsul complet. Asa ca am ajuns sa citesc miturile creatiei din diversele culturi si religii, incercand sa inteleg itelepciunea ce se ascunde dincolo de metaforele de multe ori confuze in care erau prezentate. Si aici am primit multe raspunsuri, dar tot incomplete. Pe vremea aia eram student si, desi toata lumea ma considera un viitor savant, eu numai la asta nu ma gandeam. Matematica mea nu se prea potrivea cu a lor.
- Era mai mult o filozofie, nu-i asa?
- Da, intr-un final a devenit un soi de filozofie personala, formulata dupa algoritmi matematici imbinati cu termeni si notiuni ezoterice.
- Hm, foarte interesanta abordarea dumneavoastra. Nu m-as fi gandit la matematica drept un limbaj filozofic.
- Nici eu nu m-am gandit multa vreme la asta. Eram prea prins in calcule si teorii ca sa mai observ lucruri de genul asta.
- Si ce ati facut mai departe? Ati ajuns la vreun rezultat?
- Ti-am spus, am renuntat si am revenit la obsesia asta de multe ori de-a lungul vremii. De fiecare data cand ajungeam la un pas de a gasi raspunsul, ma blocam intr-un punct si renuntam, jurandu-mi de fiecare data ca a fost ultima incercare si ca de atunci inainte imi voi trai viata ca un om normal, cu preocupari si dorinte normale. Dar, dupa cum vezi, normalitatea nu prea mi s-a potrivit.
- Imi puteti arata unde v-ati blocat?
- Da. Indiferent ce abordare aveam, intr-un final ajungeam de fiecare data in exact acelasi punct. Uite. In geometrie vectoriala avem ceea ce se numesc spatii vectoriale. Adica, definim o multime de puncte, la care adaugam o relatie pe acea multime. Impreuna formeaza un spatiu vectorial. Daca adaugam si un punct de referinta, cum vezi aici punctul O, atunci acel spatiu vectorial devine un spatiu afin. In plus, acea multime poate de fapt sa fie o multime de multimi, sau de spatii vectoriale...chiar si de alte spatii afine si poate avea n dimensiuni. Acest lucru e foarte important, deoarece, folosind aceasta teorie a spatiilor afine, putem modela o multime de multimi si relatiile dintre ele care sa reprezinte intrg universul si tot ceea ce contine. A, uitasem sa-ti spun ca si acea relatie poate fi de fapt o relatie compusa din mai multe alte relatii definite pe multimea spatiului afin.

Facu o scurta pauza si urmari putin reactiile tanarului, sa vada daca putea urmari ce-i spunea. Spre surprinderea sa, tanarul privea foarte atent notitele si graficele sale, avand in priviri acea sclipire specifica a intelegeri pe care invatase s-o recunoasca de-a lungul anilor de predare. Zambi. Tanarul isi ridica si el privirea zambind admirativ. Se privira conspirativ si luara cate un fursec si-o gura de cafea, savurandu-le satisfacuti in tacerea relativa din acel colt de cafenea, bucurandu-se de muzica vietii din jurul lor, fundalul sonor fiind perfect pentru acea discutie. Tanara care-i servise tresari, surprinsa de privirea celor doi.

- Ma...ma scuzati, n-am vrut sa va intrerup.
- Nu-i nicio problema, nu ai intrerupt nimic. Poti sa vii mai aproape daca vrei, nu trebuie sa stai tocmai acolo. Astazi e o zi deosebita. Avem oaspeti.

Ii zimbi usor si fata prinse curaj si se apropie usor, cu miscari gingase.

- Ia un loc.
- N..nu pot, sunt in timpul serviciului.

Profesorul isi intoarse privirea spre patronul localului care privea intreaga scena din spatele barului, destul de surprins de discutia aprinsa din "coltul linistii". Pricepu destul de usor intentia profesorului si aproba din cap, dupa care se ridica si intampina clientul care se indrepta spre tejgehea, cu un zambet conspirativ in goltul gurii. Fata ezita putin, dupa care isi trase timida un scaun la masa lor si se aseza, putin stanjenita.

- Buna, eu sunt Andrei. Iar dansul este domnul profesor...chiar, nu am facut inca prezentarile! Ma scuzati, domnule profesor, eu sunt Andrei.
- Eu sunt Constantin. Si va rog pe amandoi, nu imi vorbiti cu "domnul profesor" sau alte apelative de genul asta. Constantin e numai bine.
- Am inteles, incantat de cunostinta.
- Eu sunt Ana. Incantata.
- Domnul prof...pardon, Constantin tocmai spunea cum ca putem modela matematic universul folosind spatii...afine, nu?
- Da, spatii afine. Vrei sa-ti explic ce sunt ele?
- Multumesc, dar intamplarea face ca sunt anul intai la matematica si chiar asta am studiat semestrul trecut la geometrie.
- Oh, i-auzi, o colega de breasla! Ma bucur sa vad ca mai exista oameni interesati de matematica.
- Ceea ce spuneati adineauri mi se pare foarte interesant. Pot sa va spun sincer ca, daca ni s-ar preda asa ceva la cursuri, nu as mai fi avut nota pe care o am acum la geometrie vectoriala, spuse Ana zambind.
- Constantin, spuneai ca ajungeai mereu la un impas...
- Da. Am incercat sa gasesc un algoritm pentru a putea exprima acea relatie de care vorbeam in asa fel incat, introducand parametrii obtiuti prin masuratori si observatii stiintifice, sa dea rezultatele corecte regasite in natura. Cu alte cuvinte sa definesc matematic relatia ce sta la baza legitatilor universului.
- Si ce v-a oprit?
- Pai, draga Ana, de fiecare data am incercat metode diferite. Una dintre cele mai simple a fost sa cresc progresiv complexitatea spatiului afin crescand dimensiunile multimii si adaptand functia spatiului afin in functie de aceste schimbari. Asa am pus la punct un algoritm recustiv care sa realizeze adaptarea functiilor si multimilor pentru n dimensiuni folosind rezultatele verificate in n-1. Si am inceput cu dimensiunea 1: dreapta. Pana aici lucrurile sunt foarte simple si clare. In dimensiunea n=1 se poate construi usor spatiul afin de care avem nevoie. Am adaugat apoi a doua dimensiune, am obtinut planul si iarasi, lucrurile am mers bine. De fapt, lucrurile merg in felul asta pana la dimensiunea 9. Calculele ajung pana atunci sa devina foarte complexe si cu greu pot fi simplificate. Si chiar si atunci, ecuatiile obtinute ar bloca multe creiere. Insa, folosind unitati de calcul foarte puternice si introducand date solide in ecuatie, se verifica, demonstrandu-se destul de clar ca universul nostru are cel putin 9 dimensiuni, dintre care perceptia noastra ne lasa sa observam doar 4. Problema acum apare. Cand se trece la n=10 se intampla ceva foarte straniu, ceva ce sfideaza logica si da peste cap toata verificarea, indiferent de ce metoda am ales. Cand ajung cu algoritmul la pasul n=10, ecuatiile obtinute descriu o multime care este in acelasi timp vida, dar si infinita. Ceea ce e o imposibilitate matematica. O multime e vida atunci cand nu are nici-un element. Orice multime cu cel putin un element inceteaza sa mai fie vida...cu atat mai mult atunci cand are o infinitate de elemente.
- Hmm...asta chiar ca e o problema. Tu ce zici de asta Ana?
- Sincer, nu stiu ce sa zic. Ma gandeam adineauri ca poate ati gresit ceva la calcule, dar...
- Algoritmul de incrementare a dimensiunilor e corect. A fost verificat si de alti colegi de-ai mei si nici ei nu si-au putut explica fenomenul. E ca si cum, ajungand la 10 dimensiuni, algoritmul se reseteaza automat. Un fel de dimensiune zero la puterea infinit...o gaura neagra a calculelor, ha ha ha.
- Dimensiunea 0?
- Da.
- Cum adica?
- Pai, daca luam dimensiunea 1, avem o dreapta. Dreapta are lungime. Un plan, are lungime si latime. Adica 2 dimensiuni. La dimensiunea 3 adaugam adancimea. Punctul in schimb nu are nicio dimensiune masurabila. In acelasi timp, punctul este infinit de mic, acel simbol pe care-l asociem noi cu ideea de punct fiind o simpla conventie. Daca am incerca sa vedem un punct in adevaratul sens al cuvantului, nu am reusi niciodata. Este foarte ciudat...foarte ciudat...

Constantin privi foaia ingalbenita, pierdut in ganduri, in timp ce tinerii se privira, fascinati de toate acele idei extraordinare. Andrei lua un fursec si-i oferi si Anei unul si-o gura din cafeaua lui. Atmosfera din acel colt de lume era aproape ireala, mistica si in acelasi timp foarte "stiintifica". Ca o mica lume de basm SF, daca exista macar asa ceva. Si totusi atat de reala. Intr-un final, Constantin rupse tacerea.

- Eh, dar toate astea vor ramane un mister, unul din multele pe care lumea le aduna in atat de popularele carti ce profita de pe urma curiozitatii oamenilor, promitand dezlegari uimitoare, nereusind in final decat sa satisfaca nevoia umana de a imagina lumi iluzorii, misterioase si intrigante. Eu am lasat in urma aceasta cautare fara sfarsit, de data aceasta pentru totdeauna. Astazi venisem cu gandul sa savurez o ultima cafea inainte de a pleca pentru totdeauna din acest oras si de a urmari o alta obsesie de-a mea, fotografia pasarilor rare. Se pare ca soarta a vrut sa-mi ofere o despartire speciala si a ales sa va trimita pe voi doi in intampinare.
- Ma bucur ca am ales sa intru tocmai astazi in aceasta cafenea si am avut ocazia sa va intalnesc, domnul profesor. Oamenii ca dumneavoastra se gasesc foarte rar.

Discutia deveni una joviala, dar subiectul misterului punctului 10 fusese deja incheiat. Constantin si Andrei discutau veseli, savurand fursecurile si cafeaua. Ana insa ramasese tacuta, privind usor incruntata insemnarile de pe foaia ingalbenita de vreme. Intr-un tarziu observara si ceilalti atentia si concentrarea din privirea ei si isi indreptara si ei atentia spre foaie.

- Stiti, spuse Ana, daca am incepe progresia algoritmului cu n=0 in loc de n=1, ce rezultat am obtine?

Cei doi se privira, o privira pe Ana, dupa care se privira din nou si iarasi pe Ana.

- Nu stiu...nu stiu ce rezultate se obtin...nu cred ca am incercat niciodata asta...
- E posibil, domnule profesor? Adica...ce-a spus Ana...se poate incepe de la dimensiunea 0?
- Ar trebuie sa se poata...Cum de nu m-am gandit niciodata la asta !?

Profesorul lua o foaie alba si incepu sa calculeze de zor, scriind, taind, simplificand, calculand mai departe, revenind, in timp ce tinerii il priveau aproape tinandu-si respiratia, incercand sa evite chiar si cel mai mic gest care l-ar putea distrage pe profesor, nerabdatori sa afle ce rezultate ar putea da aceasta noua idee. Profesorul se opri din calculat, puse creionul pe masa, prinse coala de hartie cu ambele main si o privi incruntat timp de cateva minute, incercand parca sa verifice daca nu cumva se strecurase vreo eroare.

- Foarte ciudat...
- Ce este?
- ...hmm...
- Deci?
- E posibil sa fie o greseala...sau sa nu insemne nimic important...dar...hmm...
- Haideti, nu ne mai tineti in suspans, care-i rezultatul?
- Pai...rezultatul este o multime vida/infinita...exact ca in cazul n=10...de fapt..e aceeasi multime...
- Si ce inseamna asta?
- Sincer...nu stiu exact...dar daca urmam algoritmul si trecem pe baza lui la n=1, toate calculele se verifica, lucrurile urmandu-si cursul in acelasi mod ca atunci cand plecam direct de la n=1...
- Adica...universul nostru...
- Vreti sa spuneti ca...
- Se pare ca...adica...dupa calculele mele...universul nostru se sprijina pe...nimic...
- Nu prea inteleg...
- Nici eu...
- Eh, sigur e vreo greseala, oricum, frumoasa idee Ana. Cred ca ar fi mai bine sa pastrezi tu hartiile astea. Nu se stie niciodata, poate o sa spargi pana la urma misterul, spuse profesorul in gluma, razand vesel impreuna cu Andrei.

Ana primi hartiile, ramanand tacuta. Mai discutara putin, platira consumatia, isi luara la revedere si plecara discutand veseli in timp ce ieseau pe usa cafenelei. Ana ramasese in continuare la masa. Trecuse de ora inchiderii, afara fiind deja intuneric. Patronul veni la masa unde statea ingandurata si se aseza pe unul dintre scaune.

- Eh, ce spunea "domnul tacere"? Ati vorbit ore in sir si pareati cu totii foarte captivati de hartiile lui.
- Da...
- Ei, hai, ce esti asa de serioasa? Doar nu incercati sa descifrati misterele creatiei?
- Asa e...desi...
- Doar nu cumva...
- ...
- Vrei sa spui ca voi chiar asta faceati? Despre asta erau notitele alea ale lui?
- Nu stiu sigur...dar daca profesorul avea dreptate, atunci...intreaga realitate si intreaga noastra existenta...si a tuturor lucrurilor de orice natura...nu este nimic altceva decat un punct...un vid...si-un infinit...
- Eh, te-a vrajit prea mult. Viata e simpla. Sunt aici, esti aici. Realitatea e aici, o vedem, o simtim...si suntem amandoi constienti ca acum stam pe scaune, la o masa pe care ar cam trebui s-o curatam. Era doar un om cu o poveste frumoasa. Acum hai sa strangem, e deja tarziu.
- Aveti dreptate. Ma scuzati.

Ana se ridica si se apuca de treaba. Ramasese pe ganduri si era cam abatuta, dar tarminase treaba repede. Incuiara usa, trasera grilajul, isi luara la revedere si plecara fiecare spre casa.

- Hmm...constienti. Oare...asta unde se integreaza in algoritm?

Inspirata de matematica vietii.

This work is licenced under a Creative Commons Licence.