Poveste

S-a urcat într-un tren - ultimul către Iaşi -
Într-o noapte de toamnă pe un frig pătimaş,
A intrat în vagonul fără compartimente,
Şi-a găsit locul şi sta, cu căştile-n ureche.

Lume era chiar multă, chiar la ora tarzie,
Era înghesuială şi multă gălăgie.
Dar lui nu prea-i păsa de ce se-ntâmpla-n jur,
Privea pe geam la luna si stelele-mprejur.

Era puţin pierdut în gânduri încâlcite,
Dar totul s-a schimbat în câteva clipite,
Pentru că scaunul din faţă, încă neocupat,
Era al unei fete ce-atunci s-a aşezat.

El şi-a întors privirea de la geam către ea
În acelaşi moment când şi ea îl privea:
I-a tăiat răsuflarea, timpul s-a dilatat,
Inima a prins viteza, apoi s-a-mpiedicat,

Se pierduse cu totul în ochii ei adânci
Cum nu mai întâlnise niciunde pân-atunci.
Pentru o clipă-n timp totul a dispărut.
Erau doar ochii ei şi totul era mut.

I-a luat destul de mult pană să se adune,
Să işi calmeze pulsul şi să îi poată spune
Chiar şi-un singur cuvânt, ce oricum n-avea sens.
Dar odată rostit, restu-a venit din mers.

Tot drumul au vorbit de vrute şi nevrute,
Planuri de viitor şi întâmplări trecute.
Vorbeau ca două suflete ce se ştiau de-o viaţă
Deşi nu se făcuse nici măcar dimineaţă.

Ba chiar mai mult, atunci, pornind de la un gând
Spus mai întâi în glumă, au facut legământ
Că peste zece ani ei se vor revedea,
Tot în ultimul tren ce spre Iaşi va pleca.

Timpul de-atunci s-a scurs şi ei s-au revăzut
Nu peste zece ani, ci-ntr-un timp mult mai scurt.
La început au încercat să fie mai formali,
Dar nu le statea-n fire să fie-aşa banali.

El, când se intalneau, descoperea mereu
Lucruri ce-l fermecau şi reuşea cu greu
Să evite momentul, sperând să nu greşească
Spunând că o iubeşte pe-acea micuţă fată.

Însa, în acea iarnă-n ajun de sărbători,
El a decis să-i scrie într-un buchet de flori
O poezie-n care s-arate ce simţea,
Să-i facă un cadou în anul ce venea.

Atunci povestea schimbă capitolele cărţii
Pentru că vieţii-i place să amestece sorţii,
Iar în acele zile când ei nu s-au văzut
Ea s-a îndrăgostit de-un alt necunoscut.

El voia să îi spună ce mult ţine la ea,
Ea-i spunea că-s amici, că ea aşa credea.
El era foarte trist, confuz, nedumerit,
Ea suspina zicând c-alege tot greşit.

Totul părea pe dos, nimic nu avea sens:
Ea îi spunea într-una că deja a ales,
El nu avea cuvinte, nu ştia ce să facă,
Ea a iesit plângând, confuză, supărată.

O vreme au lasat timpul să se aşeze,
El hotărând s-o lase cursul să şi-l urmeze.
Nu vroia să dispară şi i-a spus într-o zi
Că poate să accepte, că doar nu sunt copii,

C-alegerea-i respectă, rămânând doar amici,
C-a meritat să-ncerce şi că se-opreste-aici.
Şi deşi-i era greu şi sufletu-i plângea
El chiar a încercat să renunţe la ea.

I-a trimis, însă, acea micuta poezie
Ce-abia acum era trecută pe hartie,
În care îşi pusese o bucăţică din
Sufletul sau ce încă mai credea în destin.

Şi pentru că-ntr-o zi vorbiseră de vise
Ambii fiind deschişi, fără joc de culise,
El voia s-o ajute, măcar aşa, discret,
Să-şi urmarească visul ţinut încă secret.

Îi facu un cadou, urmând aceste gânduri,
Care să o ajute să-şi pună visu-n rânduri,
Fără se se aştepte că raspunsul va fi:
“Eu nu te voi uita nicicând, aşa să ştii!”

A fost întâia oară când lui i se spunea
Că nu va fi uitat. Şi i-o spusese ea...
Ca unui amic, da, ştia şi acest fapt,
Dar nu se aşteptase şi-a fost foarte mişcat.

Cu aceste cuvinte şi cele dinainte
Despre-alegeri greşite ce-i răsunau în minte,
Cu flacăra din suflet ce nu se potolea,
A ştiut clar că înca nu poate renunţa.

Purta cu el în suflet în fiecare zi,
Sentimentul pe care nu il putea minţi,
Ştiind cu siguranţă că de va renunţa
Aşa uşor, nicicând nu şi-o va mai ierta.

Ştia c-a spus deja că rămân doar amici,
Nu vroia să-i despartă, nu căuta complici,
Nu credea despre el că e mai potrivit,
Că el ar fi alesul, Făt-Frumos-ul ursit.

Ştia un singur lucru: ca e indragostit
Încă din tren, de-atunci, de când s-au întâlnit.
De asta sta acum şi scria înc-odată
Sentimente în versuri pentru această fată.

Nu ştia daca ea le va citi măcar,
Dacă va şti vreodată ce-i în sufletul lui, dar
Acest capitol de poveste s-a încheiat aici,
Iar după tot ce-a fost, el e chiar fericit

Şi-ncepe-un nou capitol în care dă de veste:
“Acest vers este un nou început de poveste!”

Povestea Muzei.
Inspirata de si dedicata ei.

P.S.: Draga Muza, originalul iti apartine pentru totdeauna, exact asa cum a fost de la bun inceput: unic, la fel ca tine, pastrand toate micile detalii ce au fost omise aici.

Am stat foarte multa vreme pe ganduri, contempland daca sa postez aceasta poveste sau nu. Si n-a fost o decizie usoara, pentru ca - da! - este inspirata din fapte reale. Dar, intr-un final, mi-am amintit cuvintele unei alte  persoane dragi mie, care mi-a spus cu mult timp in urma: "Orice poveste frumoasa are dreptul de a fi povestita". Iar aceasta, trebuie sa recunoasteti, este o poveste frumoasa, ce ar putea la fel de bine sa inceapa cu "A fost odata..."


This work is licenced under a Creative Commons Licence.