EchinoX: Umbre - Partea II



Umbre - Partea II

Drumul şerpuia uşor printre dealuri îmbrăcate în verdele intens al unei primăveri târzii, acoperite încet dar sigur de voalul portocaliu al apusului ce se apropia. Singurii oameni ce se vedeau erau nişte ţărani care îngrijeau de plantaţiile lor, semn că erau în apropierea unei aşezări. Cel mai probabil, erau în apropierea unui sat mic şi liniştit, perfect pentru a se adăposti peste noapte. Căruţa înainta încet pe drumul bătătorit, cei doi cai fiind obişnuiţi cu drumurile lungi. Hăţurile erau ţinute de un bărbat înalt, având statura unui om de munte învăţat cu munca fizică. Era îmbrăcat într-o cămaşă ţărănească, albă, de bumbac, acoperită de o vestă maro din piele. Pantalonii erau negrii, încinşi cu un brâu maro, tot din piele, de care atârna o cruce de argint şi-un mic săculeţ. Hăţurile cailor îi atârnau pe genunchi, în timp ce el îşi scoase pipa veche din buzunarul interior al vestei. O scutură tacticos, aşeză tutunul cu grijă şi o aprinse, privind gânditor spre apus. Îşi luă pălăria de paie de pe cap, aşezând-o langa el, lăsând soarele să-i încălzească puţin chipul. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, părul negru şi urmele unei vieţi pline de intemperii întipărite pe chipul brăzdat de riduri. Pufăia uşor din pipă, în timp ce îşi mângâia barba ţepoasă, urmărind cu degetul linia cicatricei de pe obrazul drept - amintirea unei tinereţi zbuciumate. O zdruncinătură ceva mai puternică a căruţei îl scoase din gândurile sale, prinzând din nou hăţurile în mană.

O a doua zdruncinătură reuşi să o trezească şi pe tânara ce dormea în căruţă, întinsa pe iarba uscată aşezată între butoiaşele de lemn şi sulurile de material textil ce se clătinau în ritmul căruţei. Încercă să deschidă ochii, însă fu nevoită să-i închida la loc din cauza luminii ce-i lovi puternic simţul vederii. Rămase nemişcată, încercând să simtă împrejurimile prin celelalte simţuri. Realiză destul de repede că era în mişcare. Simţi mirosul de iarbă în nări, căldura soarelui şi zgomotele cailor. Analiză mişcările căruţei, suneltele materialelor ce se mişcau în jurul ei şi ascultă scârţâitul osiilor. Îşi mişcă uşor degelete de la mâini şi de la picioare, apoi membrele. Doar atât încât să simtă eventualele legături menite să-i restricţioneze mişcările. Observă că nu era legată. Deschise din nou ochii, de data asta cu ceva mai multă grija, lăsându-i să se adapteze uşor la lumină, în timp ce încerca să îşi amintească unde era şi cum ajunsese acolo. Îşi aminti sunetul si senzatia apei, însă nu reuşea să desluşească alte detalii. Observă silueta bărbatului, care îşi puse din nou pălăria de paie pe cap, devenind dintr-o dată alertă. Se opri din a face alte mişcări, evitând să-i atragă atenţia, apoi încercă din nou să-şi amintească ceva, orice, despre unde se găsea şi cine putea fi personajul acela. Apropie instinctiv mâna dreaptă de şold, căutând mânerul pumnalului. Nu-l mai avea. Înjură în gând, analizând încă odata situaţia, apoi decise să încerce să coboare din căruţă, sperând să nu atragă atenţia, urmând să-şi găsească un adăpost la marginea drumului şi să aştepte până ce individul din faţa ei avea să se îndeparteze suficient de mult pentru a putea întreprinde alte acţiuni. Restul planului putea să mai aştepte. Îşi trase uşor mâna dreaptă, sprijinindu-se în cot. Se simţea sleită de puteri, fiind mult mai slăbită decât se aşteptase. Se răsuci uşor spre dreapta, iar în momentul în care se sprijini şi în mâna stângă, o durere cumplită o fulgeră în braţ. Icni şi căzu din nou pe spate, colpeşită de durere.

"Ce dumnezeului am păţit?"

Întrebarea îi rasuna puternic în minte, însă nu avea putere nici măcar s-o rostească cu voce tare. Auzind zgomotul, bărbatul se întoarse pe jumatate, scoase pipa din gură şi rosti blând către pasagera sa:

- Te-ai trezit? Nu te speria, eşti în siguranţă. Încearcă să nu te mişti prea mult, rana încă nu s-a închis complet. O să ajungem imediat la han, luăm ceva de mâncare şi putem sta de vorba după ce te mai întremezi. N-ai mâncat nimic de cel putin două zile.

Fata oftă şi lăsă din nou capul pe spate, asezându-l pe iarbă. Era destul de clar că nu avea altă variantă. Simţea că n-ar fi fost în stare nici măcar să se ridice în genunchi, iar acum, auzind vorbele acestui necunoscut, deveni brusc conştientă de foamea din corpul ei.

"Două zile? Ce s-a întâmplat, am fost în comă? Ce dumnezeului am făcut de-am ajuns aşa?"

Încerca din greu să-şi amintească orice detaliu, însă era prea obosită să se poată focaliza. Închise din nou ochii, oftând.

Nu dură mult şi căruţa se opri. Rămase cu ochii închişi, ascultând vocile oamenilor din jur.

- Eu o să cobor puţin, să vorbesc cu hangiul.

Deschise ochii şi privi cum bărbatul coborâ din căruţă, privind-o acum printre două suluri de ţesătură neagră, zâmbind şi pufăind din pipă.

- Nu-ţi face griji, mă întorc repede. Şi oricum, sunt doar câţiva paşi, te pot vedea uşor din pragul uşii. Vin imediat şi cu ceva de mâncare.

Mai trase odata din pipă, apoi se îndepărtă. Acum, după ce îl văzuse mai clar la faţă şi îl putuse privi în ochi, se mai linişti puţin. Avea o privire sinceră şi caldă si avusese grijă de ea cât timp fusese inconştientă, aşa că nu avea de ce să devină un pericol acum. Îşi atinse bandajul de pe braţul stâng, privindu-l încruntată.

"Şi totuşi, cum am ajuns eu aici?"

Bărbatul reveni destul de repede, ţinând în mână o strachină adâncă şi-o bucată de mămăligă.

- Ştiu că probabil ai vrea să mănânci ceva mai mult, dar în starea în care te găseşti ţi-ar face mai mult rău decât bine.

Urcă prin spatele căruţei şi se aşeză lângă ea, cu spatele sprijinit de unul din butoaiele de lemn.

- Ţi-am adus nişte supă de legume şi-un pic de mămăligă. Crezi că poţi să înghiţi? Te-ajut eu să mănânci.

Fata confirmă din priviri, aceptând resemnată ajutorul. Bărbatul o ajută să se ridice, sprijinind-o şi pe ea de unul dintre butoaie. Rupse mămăliga în bucăţele mici, pe care le puse în strachină, apoi luă lingura şi o ajută să mănânce. Nu vorbiră, concentrându-se fiecare pe ce avea de facut: bărbatul pe a mânui cu grijă lingura, iar ea pe a-şi stăpâni impulsul de lup hămesit ce-o îndemna să-i smulgă strachina din mâini şi s-o dea pe gât dintr-o singură înghiţitură. Într-un final, terminară supa. Bărbatul puse strachina jos şi o privi cu blândeţe.

- Ştiu că probabil nu te-ai săturat...şi e normal. Dar deocamdată cred că e suficient. După ce asimilezi ce ai mâncat şi îţi mai revin puterile, îţi mai aduc o porţie. Până atunci, mai stai puţin aici. O să-ţi facă bine.

Fata deschise gura, însă, ceea ce ar fi trebuit să fie vocea ei, era doar o şoaptă, abia perceptibilă:

- Mulţumesc...
- Hei, nu-ţi face griji. Păstrează-ţi energia, putem vorbi mai târziu.

O enerva la culme starea în care se găsea, însă ştia avea dreptate. Aşa că se resemnă din nou şi se sprijini mai comod de butoiul din spatele ei.

- Eu mă duc să vorbesc de cameră pentru la noapte. Tu, bucura-te de lumină, cât mai e. Într-o oră soarele o sa fie jos şi se lasă racoare.

Coborâ din căruţă, luă strachina goală şi se îndepărtă, vorbind peste umăr:

- Apropo, eu sunt Anatol. Când mă întorc, sper să putem face cunoştinţă cum se cuvine.


Va urma...




Creative Commons License This work is licenced under a Creative Commons Licence.

EchinoX: Umbre - Partea I



Umbre - Partea I

Lumina dimineţii devenea din ce în ce mai puternică. Primele raze de soare se strecurau deja prin frunzişul pădurii. Alergase aproape toată noaptea într-un ritm nebunesc, fără nicio clipă de odihnă, având din când în când impresia că şi-a păcălit urmăritorii, însă prezenţa lor revenea de fiecare dată în urma ei. Reuşise să păstreze distanţa şi mulţumea la fiecare pas pentru sutele de ore de antrenamente nemiloase la care fusese supusă încă din copilărie. Îşi simţea fiecare muşchi sfâşiat de efort. Plămânii o ardeau, încercând să ţină pasul cu nevoia tot mai mare de oxigen, storcând fiecare strop de energie din corp. Singurul motiv pentu care acesta încă o mai asculta era voinţa. Se împiedică de o rădăcină, se rostogoli, se redresă şi îşi reluă fuga fără oprire. Simţi şuieratul unei săgeţi trecându-i pe lângă urechea stângă, o alta înfigându-se în trunchiul unui copac din apropiere.

"Nu te opri! Nu te opri şi luptă să rămâi în viaţă!"

Lumina dimineţii o făcea o ţintă din ce în ce mai uşoara şi, neavând cum să ştie dacă ultimele săgeţi erau într-adevăr şi cele din urmă, îşi alegea traseele cu cât mai multe obstacole, folosindu-se de orice întâlnea pentru a le obstrucţiona linia de ochire. Însă pădurea era pe sfârşite. Se putea observa liziera, iar asta înseamna un singur lucru: devenea ţintă sigură. Încercase în câteva rânduri să devieze în lateral, însă fusese forţată de fiecare dată să revină la traseul iniţial, fiind flancată de cei trei urmaritori.

"Nu te mai gândi acum! Păstrează-ţi concentrarea şi fugi! Dacă va fi nevoie, luptă, dar deocamdată fugi!"

O nouă săgeată şuieră şi se înfipse într-un copac, ceva mai în faţă. Trecu pe langa el, ţâşnind prin tufişuri, plină de zgârieturi, cu hainele rupte şi murdare. În clipa în care se pregătea să se întoarcă brusc, decisă să îşi înfrunte urmăritorii, atenţia îi fu atrasă de un nou sunet. Mâna i se desprinse de pe manerul pumnalului, lăsându-l în continuare în teacă.

"Apă!"

Continuă să alerge, evitând încă două săgeţi, urmărind sunetul, din ce în ce mai clar, al unui râu ce curgea la marginea pădurii.

"Râul...? Am ajuns tocmai la râu?"

Mintea începuse din nou să-i funcţioneze, căutând noi soluţii, reanalizând peisajul şi căutând să refacă în minte distanţa parcursă şi direcţia în care se îndrepta.

"Spre răsărit...asta înseamnă că sunt în apropierea Văii Galbene! Canionul!"

Acest nou gând îi reîmprospătă întreaga fiinţă, căpătând un nou avânt. Alerga frenetic, sărind peste rădăcini şi trunchiuri uscate. Se împiedică, se redresă, lovinduse de un stejar bătrân, alergând în continuare cu toată viteza, având un singur gând în minte:

"Canionul! Dacă ajung la canion, am scăpat!"

Sunetul apei se auzea din ce în ce mai puternic, devenind un vuiet. Cei trei erau de asemenea la limita puterilor. Încărcau din mers arbaletele, blestemând în gând acest asasin şi încăpăţânarea lui de a nu renunţa. Ştiau că şansele lor de a-l prinde scădeau brusc, înţelegând la fel de bine semnificaţia tumultului de apă ce se auzea în depărtare. O noua rafală de săgeţi îşi luă zborul, ratându-şi ţinta şi provocând un nou şir de blesteme.

"Am ajuns!"

Pădurea se termina brusc, dezvăluind o cădere liberă de peste opt metri, la baza căreia curgea faimosul Râu al Tunetului. Ajunsă pe marginea falezei, se opri pentru o singură clipă, trăgând adânc aer în piept. O nouă salbă de săgeţi îi şuieră pe lângă urechi şi o durere acută îi fulgeră braţul stâng. Privi scurt peste umăr, având timp să observe cele trei siluete apropiindu-se, două dintre ele încărcând din nou arbaletele. Înjură în gând pentru prostia de a se fi oprit şi plonjă în adâncuri, ignorând săgeata ce-i perforase muşchiul.

Pe marginea prăpastiei, cei trei priveau încruntaţi conturul din apă, ce-şi croia cu greu drum printre valurile puternice ale râului. Lansară ultimele două săgeţi mai mult la noroc, ştiind că de acum urmărirea lor se sfârşise. Malul pe care se aflau era mult prea înalt, pe o porţiune mult prea mare pentru a mai fi în avantajul lor. Chiar dacă ar fi plonjat în urma asasinului, nu puteau şti în ce loc ar fi ieşit acesta la mal, cu atât mai puţin cu cât malul estic era mult mai uşor accesibil, oferind o mulţime de locuri în care se putea ascunde. Unul dintre ei îngenunchie, respirând sacadat. Toţi trei erau la limita puterilor. Rămaseră acolo până ce se convinseră că silueta din apă nu avea de gând să iasă la mal, apoi se retraseră pe rând în desişul pădurii.

Va urma...




Creative Commons License This work is licenced under a Creative Commons Licence.

Poveste

S-a urcat într-un tren - ultimul către Iaşi -
Într-o noapte de toamnă pe un frig pătimaş,
A intrat în vagonul fără compartimente,
Şi-a găsit locul şi sta, cu căştile-n ureche.

Lume era chiar multă, chiar la ora tarzie,
Era înghesuială şi multă gălăgie.
Dar lui nu prea-i păsa de ce se-ntâmpla-n jur,
Privea pe geam la luna si stelele-mprejur.

Era puţin pierdut în gânduri încâlcite,
Dar totul s-a schimbat în câteva clipite,
Pentru că scaunul din faţă, încă neocupat,
Era al unei fete ce-atunci s-a aşezat.

El şi-a întors privirea de la geam către ea
În acelaşi moment când şi ea îl privea:
I-a tăiat răsuflarea, timpul s-a dilatat,
Inima a prins viteza, apoi s-a-mpiedicat,

Se pierduse cu totul în ochii ei adânci
Cum nu mai întâlnise niciunde pân-atunci.
Pentru o clipă-n timp totul a dispărut.
Erau doar ochii ei şi totul era mut.

I-a luat destul de mult pană să se adune,
Să işi calmeze pulsul şi să îi poată spune
Chiar şi-un singur cuvânt, ce oricum n-avea sens.
Dar odată rostit, restu-a venit din mers.

Tot drumul au vorbit de vrute şi nevrute,
Planuri de viitor şi întâmplări trecute.
Vorbeau ca două suflete ce se ştiau de-o viaţă
Deşi nu se făcuse nici măcar dimineaţă.

Ba chiar mai mult, atunci, pornind de la un gând
Spus mai întâi în glumă, au facut legământ
Că peste zece ani ei se vor revedea,
Tot în ultimul tren ce spre Iaşi va pleca.

Timpul de-atunci s-a scurs şi ei s-au revăzut
Nu peste zece ani, ci-ntr-un timp mult mai scurt.
La început au încercat să fie mai formali,
Dar nu le statea-n fire să fie-aşa banali.

El, când se intalneau, descoperea mereu
Lucruri ce-l fermecau şi reuşea cu greu
Să evite momentul, sperând să nu greşească
Spunând că o iubeşte pe-acea micuţă fată.

Însa, în acea iarnă-n ajun de sărbători,
El a decis să-i scrie într-un buchet de flori
O poezie-n care s-arate ce simţea,
Să-i facă un cadou în anul ce venea.

Atunci povestea schimbă capitolele cărţii
Pentru că vieţii-i place să amestece sorţii,
Iar în acele zile când ei nu s-au văzut
Ea s-a îndrăgostit de-un alt necunoscut.

El voia să îi spună ce mult ţine la ea,
Ea-i spunea că-s amici, că ea aşa credea.
El era foarte trist, confuz, nedumerit,
Ea suspina zicând c-alege tot greşit.

Totul părea pe dos, nimic nu avea sens:
Ea îi spunea într-una că deja a ales,
El nu avea cuvinte, nu ştia ce să facă,
Ea a iesit plângând, confuză, supărată.

O vreme au lasat timpul să se aşeze,
El hotărând s-o lase cursul să şi-l urmeze.
Nu vroia să dispară şi i-a spus într-o zi
Că poate să accepte, că doar nu sunt copii,

C-alegerea-i respectă, rămânând doar amici,
C-a meritat să-ncerce şi că se-opreste-aici.
Şi deşi-i era greu şi sufletu-i plângea
El chiar a încercat să renunţe la ea.

I-a trimis, însă, acea micuta poezie
Ce-abia acum era trecută pe hartie,
În care îşi pusese o bucăţică din
Sufletul sau ce încă mai credea în destin.

Şi pentru că-ntr-o zi vorbiseră de vise
Ambii fiind deschişi, fără joc de culise,
El voia s-o ajute, măcar aşa, discret,
Să-şi urmarească visul ţinut încă secret.

Îi facu un cadou, urmând aceste gânduri,
Care să o ajute să-şi pună visu-n rânduri,
Fără se se aştepte că raspunsul va fi:
“Eu nu te voi uita nicicând, aşa să ştii!”

A fost întâia oară când lui i se spunea
Că nu va fi uitat. Şi i-o spusese ea...
Ca unui amic, da, ştia şi acest fapt,
Dar nu se aşteptase şi-a fost foarte mişcat.

Cu aceste cuvinte şi cele dinainte
Despre-alegeri greşite ce-i răsunau în minte,
Cu flacăra din suflet ce nu se potolea,
A ştiut clar că înca nu poate renunţa.

Purta cu el în suflet în fiecare zi,
Sentimentul pe care nu il putea minţi,
Ştiind cu siguranţă că de va renunţa
Aşa uşor, nicicând nu şi-o va mai ierta.

Ştia c-a spus deja că rămân doar amici,
Nu vroia să-i despartă, nu căuta complici,
Nu credea despre el că e mai potrivit,
Că el ar fi alesul, Făt-Frumos-ul ursit.

Ştia un singur lucru: ca e indragostit
Încă din tren, de-atunci, de când s-au întâlnit.
De asta sta acum şi scria înc-odată
Sentimente în versuri pentru această fată.

Nu ştia daca ea le va citi măcar,
Dacă va şti vreodată ce-i în sufletul lui, dar
Acest capitol de poveste s-a încheiat aici,
Iar după tot ce-a fost, el e chiar fericit

Şi-ncepe-un nou capitol în care dă de veste:
“Acest vers este un nou început de poveste!”


Povestea Muzei.
Inspirata de si dedicata ei.


P.S.: Draga Muza, originalul iti apartine pentru totdeauna, exact asa cum a fost de la bun inceput: unic, la fel ca tine, pastrand toate micile detalii ce au fost omise aici.

Am stat foarte multa vreme pe ganduri, contempland daca sa postez aceasta poveste sau nu. Si n-a fost o decizie usoara, pentru ca - da! - este inspirata din fapte reale. Dar, intr-un final, mi-am amintit cuvintele unei alte  persoane dragi mie, care mi-a spus cu mult timp in urma: "Orice poveste frumoasa are dreptul de a fi povestita". Iar aceasta, trebuie sa recunoasteti, este o poveste frumoasa, ce ar putea la fel de bine sa inceapa cu "A fost odata..."


Creative Commons License This work is licenced under a Creative Commons Licence.