<<Umbre - Partea I - >>
Umbre - Partea II
Drumul şerpuia uşor printre dealuri îmbrăcate în verdele intens al unei primăveri târzii, acoperite încet dar sigur de voalul portocaliu al apusului ce se apropia. Singurii oameni ce se vedeau erau nişte ţărani care îngrijeau de plantaţiile lor, semn că erau în apropierea unei aşezări. Cel mai probabil, erau în apropierea unui sat mic şi liniştit, perfect pentru a se adăposti peste noapte. Căruţa înainta încet pe drumul bătătorit, cei doi cai fiind obişnuiţi cu drumurile lungi. Hăţurile erau ţinute de un bărbat înalt, având statura unui om de munte învăţat cu munca fizică. Era îmbrăcat într-o cămaşă ţărănească, albă, de bumbac, acoperită de o vestă maro din piele. Pantalonii erau negrii, încinşi cu un brâu maro, tot din piele, de care atârna o cruce de argint şi-un mic săculeţ. Hăţurile cailor îi atârnau pe genunchi, în timp ce el îşi scoase pipa veche din buzunarul interior al vestei. O scutură tacticos, aşeză tutunul cu grijă şi o aprinse, privind gânditor spre apus. Îşi luă pălăria de paie de pe cap, aşezând-o langa el, lăsând soarele să-i încălzească puţin chipul. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, părul negru şi urmele unei vieţi pline de intemperii întipărite pe chipul brăzdat de riduri. Pufăia uşor din pipă, în timp ce îşi mângâia barba ţepoasă, urmărind cu degetul linia cicatricei de pe obrazul drept - amintirea unei tinereţi zbuciumate. O zdruncinătură ceva mai puternică a căruţei îl scoase din gândurile sale, prinzând din nou hăţurile în mană.
O a doua zdruncinătură reuşi să o trezească şi pe tânara ce dormea în căruţă, întinsa pe iarba uscată aşezată între butoiaşele de lemn şi sulurile de material textil ce se clătinau în ritmul căruţei. Încercă să deschidă ochii, însă fu nevoită să-i închida la loc din cauza luminii ce-i lovi puternic simţul vederii. Rămase nemişcată, încercând să simtă împrejurimile prin celelalte simţuri. Realiză destul de repede că era în mişcare. Simţi mirosul de iarbă în nări, căldura soarelui şi zgomotele cailor. Analiză mişcările căruţei, suneltele materialelor ce se mişcau în jurul ei şi ascultă scârţâitul osiilor. Îşi mişcă uşor degelete de la mâini şi de la picioare, apoi membrele. Doar atât încât să simtă eventualele legături menite să-i restricţioneze mişcările. Observă că nu era legată. Deschise din nou ochii, de data asta cu ceva mai multă grija, lăsându-i să se adapteze uşor la lumină, în timp ce încerca să îşi amintească unde era şi cum ajunsese acolo. Îşi aminti sunetul si senzatia apei, însă nu reuşea să desluşească alte detalii. Observă silueta bărbatului, care îşi puse din nou pălăria de paie pe cap, devenind dintr-o dată alertă. Se opri din a face alte mişcări, evitând să-i atragă atenţia, apoi încercă din nou să-şi amintească ceva, orice, despre unde se găsea şi cine putea fi personajul acela. Apropie instinctiv mâna dreaptă de şold, căutând mânerul pumnalului. Nu-l mai avea. Înjură în gând, analizând încă odata situaţia, apoi decise să încerce să coboare din căruţă, sperând să nu atragă atenţia, urmând să-şi găsească un adăpost la marginea drumului şi să aştepte până ce individul din faţa ei avea să se îndeparteze suficient de mult pentru a putea întreprinde alte acţiuni. Restul planului putea să mai aştepte. Îşi trase uşor mâna dreaptă, sprijinindu-se în cot. Se simţea sleită de puteri, fiind mult mai slăbită decât se aşteptase. Se răsuci uşor spre dreapta, iar în momentul în care se sprijini şi în mâna stângă, o durere cumplită o fulgeră în braţ. Icni şi căzu din nou pe spate, colpeşită de durere.
"Ce dumnezeului am păţit?"
Întrebarea îi rasuna puternic în minte, însă nu avea putere nici măcar s-o rostească cu voce tare. Auzind zgomotul, bărbatul se întoarse pe jumatate, scoase pipa din gură şi rosti blând către pasagera sa:
- Te-ai trezit? Nu te speria, eşti în siguranţă. Încearcă să nu te mişti prea mult, rana încă nu s-a închis complet. O să ajungem imediat la han, luăm ceva de mâncare şi putem sta de vorba după ce te mai întremezi. N-ai mâncat nimic de cel putin două zile.
Fata oftă şi lăsă din nou capul pe spate, asezându-l pe iarbă. Era destul de clar că nu avea altă variantă. Simţea că n-ar fi fost în stare nici măcar să se ridice în genunchi, iar acum, auzind vorbele acestui necunoscut, deveni brusc conştientă de foamea din corpul ei.
"Două zile? Ce s-a întâmplat, am fost în comă? Ce dumnezeului am făcut de-am ajuns aşa?"
Încerca din greu să-şi amintească orice detaliu, însă era prea obosită să se poată focaliza. Închise din nou ochii, oftând.
Nu dură mult şi căruţa se opri. Rămase cu ochii închişi, ascultând vocile oamenilor din jur.
- Eu o să cobor puţin, să vorbesc cu hangiul.
Deschise ochii şi privi cum bărbatul coborâ din căruţă, privind-o acum printre două suluri de ţesătură neagră, zâmbind şi pufăind din pipă.
- Nu-ţi face griji, mă întorc repede. Şi oricum, sunt doar câţiva paşi, te pot vedea uşor din pragul uşii. Vin imediat şi cu ceva de mâncare.
Mai trase odata din pipă, apoi se îndepărtă. Acum, după ce îl văzuse mai clar la faţă şi îl putuse privi în ochi, se mai linişti puţin. Avea o privire sinceră şi caldă si avusese grijă de ea cât timp fusese inconştientă, aşa că nu avea de ce să devină un pericol acum. Îşi atinse bandajul de pe braţul stâng, privindu-l încruntată.
"Şi totuşi, cum am ajuns eu aici?"
Bărbatul reveni destul de repede, ţinând în mână o strachină adâncă şi-o bucată de mămăligă.
- Ştiu că probabil ai vrea să mănânci ceva mai mult, dar în starea în care te găseşti ţi-ar face mai mult rău decât bine.
Urcă prin spatele căruţei şi se aşeză lângă ea, cu spatele sprijinit de unul din butoaiele de lemn.
- Ţi-am adus nişte supă de legume şi-un pic de mămăligă. Crezi că poţi să înghiţi? Te-ajut eu să mănânci.
Fata confirmă din priviri, aceptând resemnată ajutorul. Bărbatul o ajută să se ridice, sprijinind-o şi pe ea de unul dintre butoaie. Rupse mămăliga în bucăţele mici, pe care le puse în strachină, apoi luă lingura şi o ajută să mănânce. Nu vorbiră, concentrându-se fiecare pe ce avea de facut: bărbatul pe a mânui cu grijă lingura, iar ea pe a-şi stăpâni impulsul de lup hămesit ce-o îndemna să-i smulgă strachina din mâini şi s-o dea pe gât dintr-o singură înghiţitură. Într-un final, terminară supa. Bărbatul puse strachina jos şi o privi cu blândeţe.
- Ştiu că probabil nu te-ai săturat...şi e normal. Dar deocamdată cred că e suficient. După ce asimilezi ce ai mâncat şi îţi mai revin puterile, îţi mai aduc o porţie. Până atunci, mai stai puţin aici. O să-ţi facă bine.
Fata deschise gura, însă, ceea ce ar fi trebuit să fie vocea ei, era doar o şoaptă, abia perceptibilă:
- Mulţumesc...
- Hei, nu-ţi face griji. Păstrează-ţi energia, putem vorbi mai târziu.
O enerva la culme starea în care se găsea, însă ştia avea dreptate. Aşa că se resemnă din nou şi se sprijini mai comod de butoiul din spatele ei.
- Eu mă duc să vorbesc de cameră pentru la noapte. Tu, bucura-te de lumină, cât mai e. Într-o oră soarele o sa fie jos şi se lasă racoare.
Coborâ din căruţă, luă strachina goală şi se îndepărtă, vorbind peste umăr:
- Apropo, eu sunt Anatol. Când mă întorc, sper să putem face cunoştinţă cum se cuvine.
This work is licenced under a Creative Commons Licence.
